Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ziua de vineri din săptămâna respectivă îl găsi pe Duncan în parc cu Rooster şi Altaira, care din cauza unor stări de greață fusese nevoită să renunțe la cursurile din acea zi. Cum băiatul avea program mai scurt vinerea la service și la Aliens avea să meargă abia la ora opt, se gândi că surorii lui i-ar prinde bine puțin aer curat și o văzu foarte încântată de ideea petrecerii după-amiezii pe iarbă verde.
Tânărul stătea pe o pătură de picnic pe gazon, scriind în caietul lui cu cântece, în timp ce Alta îl învața pe Rooster să aducă bățul sau se lua la întrecere cu cățelușul sprinten, care era probabil cel mai încântat de ieșirea asta. Parcul era unul spațios, cu multe alei asfaltate și cu un miros plăcut de brazi în jur, iar căldura acelei zile de mai îl făcea să fie un refugiu și mai căutat.
Duncan se gândea la întâlnirea lui cu Vivian de acum trei zile și sentimentele care îl încercau în preajma ei îi ofereau o inspirație pentru scris de nestăpânit, încât umplea pagini întregi cu versuri și le modifica, le înlătura sau le îmbunătățea tot timpul. Totuși, zbuciumul din suflet nu îl lăsa nici să doarmă noaptea și își petrecea orele de somn gândindu-se la cât ar fi de minunat să o vadă iar și cât de tare se amăgește cu scenariile lui, căci pentru Viv probabil interacțiunile lor de până acum fuseseră doar niște joculețe nevinovate, în timp ce pentru el însemnaseră atât de mult.
Aşa că nu e greu de imaginat reacția lui când, în acea după-amiază frumoasă, Altaira veni lângă el şi îi făcu semn să se uite spre intrarea din parc şi Duncan o văzu pe Viv străbătând aleile însoțită de un băiat înalt și dolofan, a cărui prezență nu părea să îi aducă prea mare bucurie fetei. Ea mergea grăbită și dezinteresată, în timp ce el se tot muta din stânga în dreapta ei şi îi tot spunea glume, sperând că o va face să râdă sau măcar să zâmbească.
— Ăla e Fred de care îți tot spuneam, fratele lui Kitty, îi explică Alta discretă, considerând situația foarte secretă și misterioasă.
Duncan observă că acest Fred era cam urât și enervant, pe lângă faptul că avea gesturi grosolane și tot încerca să îi atingă umerii goi și rotunzi lui Viv sau spatele îngust, iar ea îi dădea mâinile la o parte dezgustată și rece. Se simți deodată cuprins de gelozie și de frustrare, căci în ciuda acestor lucruri, Fred era îmbrăcat în haine scumpe de firmă și arăta prezentabil, în timp ce el avea aceeași pereche de blugi încă de când murise tatăl lui.
— Te-ai înroșit ca o tomată, observă Alta. Ești furios?
Băiatul nu îi răspunse, ci doar îi privea atent pe cei doi cum se apropie din ce în ce mai mult de zona unde stăteau ei.
— Știi, Duncan, dacă aş fi Viv, aş vrea ca tu să mă scapi de Fred.
Duncan se uită apoi la Alta, care îl privea cu sprâncenele ridicate și îi dădea coate în braț.
— Vrei să spui că ar trebui...
— Da! Du-te odată! îl împinse fetița de pe pătură, luându-l pe bietul Rooster în brațe ca pe un ursuleț de pluş.
Trăgând aer în plămâni, Duncan ieși înaintea celor doi pe alee, tăindu-le calea, iar Vivian fu pe cât de surprinsă, pe atât de fericită să îl vadă. Expresia feței ei călători de la dezgust la entuziasm într-o clipită, iar Duncan prinse şi mai mult curaj datorită acestui lucru. Își luă un aer important, dar modest și i se adresă adolescentei foarte politicos:
— Scuzați-mă, domnișoară, v-am văzut din întâmplare şi am ținut să vă comunic faptul că au intervenit niște complicații legate de maşina pe care tatăl dumneavoastră a adus-o la service.
Amuzată de comportamentul lui Duncan — și de faptul că tatăl ei luase deja mașina marți — Viv se prefăcu foarte surprinsă şi îngrijorată:
— Chiar așa? zise ea amărâtă. Dar ce fel de complicații?
Fred îl privea pe Duncan disprețuitor, fiind foarte confuz de ceea ce se întâmpla.
— Nu pot să vă explic așa, trebuie să vedeți cu ochii dumneavoastră. Sunteți în grabă, sau puteți veni până la service?
— Suntem în grabă, se amestecă Fred neinvitat. Am scăpat de la liceu și trebuie să ne facem temele.
— Oh, nu-i nicio problemă, Fred, înțeleg, profită Viv de ocazie. Tu du-te, eu chiar trebuie să mă duc până la service.
Tânărul Fred se încruntă deranjat că urma să fie lăsat baltă:
— Dar ce știi tu despre mașini? o întrebă pe Viv, care se prefăcu foarte jignită și Fred își ceru scuze de câteva ori la rând.
— Am să mă mai gândesc dacă te iert, îi zise ea rece. La revedere, Fred!
Și adolescentul dolofan nu avu de ales decât să plece şi să o lase pe colega lui de clasă singură cu Duncan. După ce lipitoarea se depărtă suficient de mult, Vivian își lăsă la vedere cel mai frumos zâmbet al ei și exclamă recunoscătoare:
— Ah, ești un înger, Duncan! Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru asta!
— Am avut doar norocul să fiu aici la momentul potrivit, zise el modest și degajat, deși se simțea mai exaltat și mai entuziasmat ca niciodată.
Înainte ca discuția lor sa poată continua, Rooster veni alergând spre Duncan și se izbi zăpăcit de piciorul lui, începând să țopăie și să se zbenguie. Vivian râse de scena haioasă și de expresia de uimire a lui Duncan, apoi se lăsă pe vine și întrebă, mângâindu-l pe Rooster:
— E cățelul tău?
— Da, râse băiatul. Îl cheamă Rooster. E încă pui şi e foarte neliniștit.
Vivian se ridică apoi în picioare și se uită la ceasul uriaș de pe clădirea bibliotecii de peste drum.
— Cred că ar trebui să plec...mersi din nou, Duncan.
Fata dădu să plece, însă băiatul o prinse tandru de braț și o făcu să se oprească:
— Stai! Ăm...Viv, ai vrea să vii diseară la Aliens? O să cânt acolo, dar poate am putea sta împreună după...
Adolescenta se uită mirată la el.
— Deci tu chiar nu glumeai când ai spus că ești într-o trupă?
Băiatul râse și dădu din cap în semn negativ.
— Îmi pare rău, dar nu am voie să ies după ora opt și jumătate.
Duncan își mușcă buza dezamăgit și încercă să găsească apoi repede o soluție:
— Atunci ce ar fi să ne întâlnim la şase? Poți pleca apoi, la opt și jumătate.
— Duncan...
— Te rog, Vivian, spuse el privind-o în ochi, apropriindu-se. Ştiu că nu îți sunt la fel de indiferent ca Fred.
Adolescenta se blocă intimidată, fără să vrea să oficializeze acest adevăr printr-un gând măcar. Se retrase apoi încet, când Altaira îl strigă pe fratele ei și îi răspunse mecanicului absentă și melancolică înainte să plece:
