Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Moartea Altairei adusese parcă un nor întunecat deasupra cerului familiei Redmon. Fiecare dintre cei doi membrii suportau situația așa cum credeau de cuviință, iar între Duncan și mama lui se produsese o ruptură foarte vizibilă. Cu toate că locuiau în aceeași casă, se vedeau rar, amândoi fiind ocupați cu munca; nu mai luau cina împreună, nu mai vorbeau atât de deschis unul cu altul, deși după pierderea suferită, amândoi aveau nevoie de asta.
Pe doamna Redmon o consilia o femeie cam de vârsta ei, mama unei foste colege de a Altairei, care era pshiholog și o ajuta să treacă peste, cât de cât. De asemenea, femeia rămasă fără fiica ei nu lipsea duminica de la biserică, luându-l adesea și pe fiul său cu ea — iar asta devenise acum singura activitate pe care o mai făceau împreună.
Deși puternică la suprafață, nimeni nu ar fi putut însă ști cât de mult suferea Grace Redmon după fetița ei, căci imaginea ei îi apărea în vise și în gânduri tot timpul, iar noaptea adormea doar plângând de dor. Vedea mereu copile cum scapă de la școală sau cum se plimbă prin parc cu frații sau părinții lor și de fiecare dată avea nevoie să fugă în baia croitoriei și să se descarce. Simțea că și-ar fi dat și o mână doar ca să o mai vadă o dată, să o strângă în brațe și să își ia rămas bun cum se cuvine, însă femeia știa că era imposibil și că trebuie să își continue viața fără Alta. Iar ea chiar făcea progrese.
Duncan, pe de altă parte, nu o ducea la fel de bine. Era din ce în ce mai deprimat și nu urca niciodată pe scenă fără să se drogheze ca să își inducă starea de euforie. Producătorul îl amenințase de câteva ori și îl iertase de și mai multe, însă băiatul nu părea deloc să se pună pe picioare.
Faima lui Forbidden Abyss creștea, fericirea lui Duncan scădea. Era irascibil și rece, se purta flegmatic cu Seth și Oz, însă în toată situația asta, Viv era cea care avea cel mai mult de suferit.
Duncan uita mereu să o sune și se vedeau foarte rar, iar atunci când Vivian încerca să dea de el, băiatul inventa tot felul de scuze pentru a fi lăsat în pace. Își petrecea majoritatea timpului când nu era la studio în camera lui, fără să facă nimic, doar plângând și dormind la ore haotice, motiv pentru care avea mai mereu cearcăne și arăta ca un vagabond.
Viv își dădea seama că după un astfel de şoc, trebuia să îi acorde spațiu iubitului ei, însă in același timp voia cu disperare să îi fie alături, așa cum îi fusese când Altaira era încă bolnavă. Adolescenta cunoștea totuși granița dintre spațiu și ignoranță, iar Duncan în mod cert o încălcase de ceva timp. Cum nu reușise să dea de el mai deloc şi realizase încă de la început că se droghează la concerte, se hotărî curajoasă să meargă la el acasă și să îi vorbească.
Astfel că pe la mijlocul lui noiembrie, într-o seară nu foarte târzie de sâmbătă, Viv îl găsi pe Duncan singur acasă — căci doamna Redmon era la consilier — întins în patul său, cu o expresie pierdută și goală. Când ea intră în camera, tânărul tresări brusc și o privi cu o ochii pe jumătate închiși.
— Viv...mormăi el. Ce faci?
Fata oftă adânc și se apropie de patul lui, așezându-se lângă corpul său întins pe spate.
— Duncan...trebuie să vorbim.
— Nu prea sunt în apele mele azi. Putem vorbi mâine?
— Nu, spuse ferm Vivian. Pentru că nu o să vorbim mâine, așa cum nu am vorbit nici ieri. Chiar e important.
Atunci băiatul se conformă situației și o ascultă.
— Ascultă...știu că ai nevoie de timp să reflectezi. Înțeleg și respect asta. Dar vreau să iau parte la vindecarea ta, Duncan. Nu mă ignora așa.
Tânărul îi privi ochii triști și se ridică apoi în șezut.
— Am nevoie să fiu lăsat în pace, Vivian.
— Eu cred că ai nevoie de ajutor. Putem să trecem împreună peste asta.
— Nu, nu putem. Tu poți să treci peste pentru că Alta nu era sora ta. Dar eu eram fratele ei și acum nu mai sunt. Dar sunt bine. Sunt bine!
— Duncan...
— Am zis că sunt bine, Viv! zise acesta iritat, ridicând tonul într-un mod care o făcu pe adolescentă să tresară și pentru prima dată, să nu se mai simtă în siguranță lângă Duncan.
Fata se ridică apoi cu o mișcare bruscă de pe pat, ștergându-şi ochii care anunțau că vor plânge. La vederea ei, inima lui Duncan începu să bată mai tare și ochii săi o analizau emanând regret.
— Bine, știi ce? spuse ea cu vocea tremurândă. Dacă nu mă mai vrei prin preajmă, am să plec.
Băiatul se ridică cu repeziciune de pe pat când o văzu deschizând ușa și se poziționă în fața ei:
— Viv, habar nu ai cum e...
— Așa-i! izbucni ea. Așa-i, Duncan, habar nu am cum e să ai o soră moartă. Și nu pretind că asta egalează situația, dar acum am un iubit bădăran și urâcios, care nu mă lăsă nici măcar să îi fiu aproape. Îmi pare rău, Duncan, am făcut tot ce am putut, dar nu am să te las să te porți așa cu mine!
În următorul moment, fata ieși alergând din dormitor, traversând casa mică.
— Viv! Iartă-mă! Stai, te rog!
Însă când orgoliul lui Duncan căzu răpus la pământ ca să îl lase să își spună replica, era deja prea târziu, căci fata părăsise deja casa de mult, lăsându-l pe tânăr gol pe dinăuntru și mai deprimat ca niciodată.
