Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Încă nu îmi vine să cred că ai venit, îi zise Duncan lui Vivian, în timp ce se plimbau pe străzile luminate de felinare și de stele, după concertul Forbidden Abyss.
Era o seară călduță și tăcută, cu oameni ieșiți la promenadă în ciuda orei târzii și cu țânțari micuți care patrulau în voie. Cei doi adolescenți mergeau unul lângă celălalt pe bulevard, plimbându-se de-a lungul clădirilor cu ferestre luminate. Amândoi duceau câte un zâmbet micuț pe față, în timp ce Duncan își ținea chitara băgată în husă, iar Vivian geanta din piele maronie în stil vechi pe umăr.
—M-am gândit că aş fi o nesăbuită să ratez ocazia de a te vedea cântând, mai ales că poate în viitor, când o să deveniți atât de cunoscuți, probabil nu-mi voi putea permite un așa bilet.
Duncan râse, simțindu-se flatat și apreciat, iar Viv îi privi chipul zâmbind, simțind cum tabloul din fața ei — maxilarul ascuțit, părul brunet şi răvășit, buzele atât de chemătoare — avea să se imprime în mintea ei și deja era prea târziu ca să mai oprească asta.
— Totuși, credeam că nu ai voie să ieși după ora opt și jumătate, zise tânărul.
— Păi nu prea am, îi explică ea. Doar că în seara asta dorm la o prietenă și am sacrificat puțin seara fetelor.
Cei doi își zâmbiră reciproc şi o apucară pe o stradă mai îngustă. Vivian privi în jur, constatând că nu mai fusese niciodată în locurile astea.
— Aş putea să te întreb unde mă duci, domnule superstar? întrebă ea puțin sceptică.
— Ai putea, dar eu nu ți-aş oferi un răspuns, pentru că aş strica surpriza.
Vivian oftă intenționat și continuă să meargă în apropierea solistului de la Forbidden Abyss. Drumul până la surpriza băiatului era destul de lung, mai ales făcut pe jos, așa că cei doi avură timp să vorbească despre tot felul de lucruri, iar în felul acesta Viv află cum s-a lăsat Duncan de liceu pentru a munci și cum uneori se visa mai degrabă cântăreț decât mecanic. Tânărului i se povesti însă și lui despre inadaptarea lui Vivian în majoritatea mediilor sociale datorită căutării ei continue de profunzime - și aici se întrebă dacă oare el îi oferea acea profunzime după care ea tânjea atât de tare - și despre cum tatăl ei ar fi dorit să o implice în firma lui, iar ea voia de fapt să se facă pshiholog.
— Spune-mi niște lucruri total la întâmplare despre tine, îl rugă fata.
Duncan își răvăși părul gânditor, muşcându-şi buza zâmbind.
— Ce ai vrea să știi?
— Orice.
Așa că tânărul își drese glasul și încercă să găsească în debaraua minții informațiile de care avea nevoie.
— Bine, păi...am fost diagnosticat cu o formă ușoară de schizofrenie, am o colecție de viermi morți, mă simt atras de femei care depășesc uneori cincizeci de ani și am şase degete la un picior.
Vivian rămase blocată și tăcută, privindu-l încurcată și neștiind ce să spună.
— Și toate sunt minciuni, completă atunci băiatul râzând, făcând-o pe Viv să îl lovească în umăr.
— Duncan! Dumnezeule, ești groaznic! izbucni apoi în râs. Chiar începeam să îmi fac griji la partea cu schizofrenia și femeile în vârstă.
— Oh, deci vrei să spui că viermii nu te-au deranjat atât de tare?
Duncan găsi situația foarte comică și reacția fetei îl amuză până peste cap, iar Viv nu știa dacă să fie supărată sau să îi aprecieze creativitatea.
— Bine, dar acum spune-mi ceva adevărat, zise ea apoi, iar tânărul deveni mai serios și îi oferi un răspuns lipsit de inventivitate:
— Hmm, în regulă. În realitate, sunt destul de timid și încerc să maschez asta prefăcându-mă pur și simplu că nu sunt. Uneori, mă simt inferior celorlalți pentru că sunt scund, deși îmi dau seama că nimănui nu îi pasă de fapt că am doar 1.73. Am scris un cântec despre tine când te-am văzut pentru prima oară și îmi plac mult cireșele.
Duncan nu știa asta pentru că în timp ce vorbea, privea în față, însă Vivian îl privea cu ochi curioși și zâmbea la fiecare lucru nou descoperit, mai ales la cel legat de cântec. Îi plăcea mult timiditatea lui Duncan şi credea că faptul că e scund îl face special - deși i se părea ciudat ca el să fie considerat scund la 1.73, iar ea înaltă la 1.70.
În scurt timp, ajunseră în locul pentru care bătuseră atâta drum. Duncan deschise ușile înalte ce aparțineau unei clădiri vechi de piatră și cei doi adolescenți găsiră înăuntru o pânză imensă pe care se proiecta un film alb-negru și oameni care îl vizionau, stând în mașini abandaonate fără capotă - și fără uși unele - care transformau un vechi garaj pentru autovehicule stricate într-un cinema improvizat.
Vivian, foarte surprinsă de ceea ce vedea, îl urmă pe Duncan puțin mai în față și se așezară într-o mașină roșie ruginită cu două locuri.
— N-am știut niciodată că există locul ăsta, îi mărturisi ea, privind în jur.
— Nici eu, până acum vreo două zile. Mi-a spus Oz și am vrut să merg aici prima dată cu tine. Totuși, toată chestia asta e aparent un secret, fiindcă nu mulți știu de ea.
Amândoi se opriră apoi din vorbit și încercară să urmărească filmul, deși ambii se gândeau dacă ar fi potrivit sau nu să se apropie puțin de celălalt sau stea îmbrățişați. În fond, era asta o întâlnire până la urmă? Niciunuia nu îi plăcea să o considere așa, pentru că ar fi fost un lucru banal și superficial pentru amândoi.
Și atunci, printr-un ritual nespus al degetelor, cei doi își atinseră mâinile în spațiul neutru dintre ei, iar Vivian își strecură palma rece în mâna caldă a lui Duncan, în timp ce degetele lor se închiseră peste mâna celuilalt, iar gestul ăsta deveni mai intim decât ar fi putut orice altă manifestare erotică.
