Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În casa familiei Redmon domnea liniștea. Altaira era încă în camera ei pe care nu o părăsise de când se îmbolnăvise, dormind în cea mai mare parte a timpului. Uneori se trezea buimăcită și nu știa unde se află sau ale cui sunt vocile pe care le aude — erau ale lui Duncan și Viv — apoi neliniștea și frica o stăpâneau până adormea chircită în mijlocul patului plângând.
Doctorul o diagnosticase pe Alta cu scarlatină cutantă de formă maligmă, cea mai grea formă a acestei boli. Pe lângă asta, fetița dezvoltase și o mulțime de complicații, având abcese pulmonare, micardită și encefalită, iar medicul nu își explica de ce niciun tratament nu putea să-i îmbunătățească starea.
În acea zi rece de sfârșit de octombrie, Vivian era acasă la Duncan și îl ajuta să compună niște versuri pentru noul album pe care aveau să îl facă Forbidden Abyss. Doamna Redmon era la muncă, căci chiar dacă fiul ei aducea acum veniturile principale în familie, nu voia să renunțe la slujba ei și considera că ar fi fost o mamă iresponsabilă dacă și-ar fi lăsat copilul să o întrețină.
Cei doi adolescenți stăteau în sufragerie și scriau de zor, verificând-o pe rând din când în când pe Altaira să vadă ce face. Vivian stătea turcește pe canapea, în timp ce Duncan prefera să stea tolănit pe covor cu o pernă sub cap și cu caietul de versuri pe genunchi. Adolescenta îi arunca la diferite intervale de timp priviri scurte și rapide, cu coada ochiului, constatând de fiecare dată că băiatul pe care îl iubește se află într-o stare deplorabilă.
La un moment dat chiar coborî de pe canapea și se repezi să îl strângă în brațe când, pe neașteptate, în timp ce scria, Duncan începuse să plângă silențios și moale, strângând foile fragile în mâini.
— Duncan...îi şopti ea. O să fie bine, sunt aici...
Băiatul se ridică apoi în șezut și îi cuprinse mijlocul cu brațele, stând cu capul pe pieptul ei, în timp ce adolescenta îi mângâia părul încâlcit. Deşi detesta să facă asta, Duncan învățase să nu îi fie rușine să plângă în fața lui Viv, oricare ar fi fost motivul: un film, o îngrijorare sau o soră bolnavă, pentru că știa că ea nu l-ar fi judecat.
O sărută apoi pe frunte pe fată și îi zâmbi slab, ștergându-şi lacrimile calde.
— Scuze. E-n regulă. Sunt bine, îi zise el.
Vivian oftă și își analiză iubitul ce avea cândva un rânjet ademenitor, iar acum abia se mai contura pe fața lui un zâmbet șters.
— Știu că nu ești, Duncan, spuse ea și îi mângâie obrazul. Vrei să vorbim?
Acesta dădu din cap afirmativ și își lăsă privirea în pământ.
— Mă gândeam la Alta, știi? începu el, reglându-şi respirațiile. Înainte mă enerva mult și uneori chiar mă disprețuia, deși știam că mă iubește. Mă acuza mereu că mi-am făcut pierceing-uri în buză și în nas la 15 ani şi că m-am lăsat de liceu și i se părea inadmisibil să muncesc într-un loc atât de "plictisitor și josnic". Ea urăște mașinile, râse el slab. Crede că sunt o invenție malefică a oamenilor care vor să distrugă planeta și să ne oblige să ne mutăm pe Marte.
Viv zâmbi amuzată de poveste și îl ascultă cu atenție în continuare.
— Alte ori era un înger de copil. Când mama îi punea pachet la școală, lua din el în ascuns și îl strecura în rucsacul meu. Când eram nervos, se așeza cuminte lângă mine și aștepta până mă calmam, apoi îmi spunea cum nu are rost să îmi stric ziua pentru toți proştii. Era energică și foarte afectuoasă. Iar acum...
Duncan făcu o pauză ca să se adune.
— Iar acum doar stă acolo, zile întregi în pat, fără să vorbească sau să asculte. Când mă duc la ea, nu se sperie de mine, dar nu mă recunoaște și îi sunt indiferent. Când o privesc, își întoarce privirea rece și stă așa până ies din cameră.
Băiatul înghiți în sec și își șterse ochii umflați, încărcați de cearcăne.
— Duncan, îi cuprinse Viv mâna, Alta încă te iubește în sufletul ei. Asta nu e ea, e doar boala pe care o duce.
Tânărul oftă scurt și îi zâmbi cald iubitei lui.
— Cred că ar trebui să îi ducem niște supă.
Așa că, simțindu-se mai eliberat, Duncan încălzi supa și urcă apoi împreună cu Vivian în camera Altairei. Băiatul deschise ușa și intrară împreună, lăsând mâncarea pe o măsuță. Fetița părea că doarme. Avea chipul liniștit și mâinile întinse lejer pe lângă corp. Duncan încercă să o trezească fără succes de câteva ori, apoi îi duse tremurând o mână lângă nas, dar nu simți nicio respirație.
— Alta, zise el tremurând din tot corpul, cu vocea sugrumată, făcând-o pe Vivian să vină confuză lângă el. Altaira!
O zgudui tare, însă fără folos. Micuța Altaira zăcea în pat fără suflare, călătorind acum de pe Pământ în lumea adevăraților îngeri nevăzuți.
