Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În ziua în care Vivian aflase adevărul despre situația Altairei, Duncan se întorcea de la studiouri, însă mult mai târziu, undeva pe la ora unsprezece noaptea. Stătuse peste program ca să termine de înregistrat toate cântecele, iar faptul că Ultraviolet urma să fie lansat în curând aducea o mică bucurie în sufletul lui înnegurat de starea surorii lui.
Duncan mergea pe aleea ce anunța că mai are puțin până acasă, destul de vesel pentru un băiat îngrijorat; adevărul era că prietenii lui îi ridicaseră moralul și îl făcuseră să se bucure de faptul că urmau să lanseze un album foarte curând. Producătorul Dake fusese și el foarte fericit pentru ei, deși îi rugă foarte politicos —mai ales pe Seth — să nu mai bea atât de mult, pentru că dacă vede schimbări majore privind comportamentul lor general — voia să spună dacă îi vede beți la concerte — are să rupă imediat contractul cu ei. Asta era sigura lui regulă: fără alcool sau droguri...prea multe.
Când solistul ajunse acasă găsi lumina aprinsă în sufragerie și dădu de mama lui și de Viv, care stăteau de vorbă, cu niște expresii șterse și îngrijorate. În momentul în care cele două îl văzură intrând, se priviră una pe cealaltă, apoi pe el, apoi iar una pe cealaltă. Era surprins să o găsească pe Vivian aici, dar era încântat să o vadă.
— Viv! Nu știam că vii! Bună, mamă! zise el bine-dispus, sărutându-le pe rând pe obraz.
Cele două îl salutară la rândul lor și îi zâmbiră înapoi, însă ambele zâmbete erau triste și forțate. Duncan se încruntă confuz și starea de neliniște începu să îl cuprindă.
— Ce s-a întâmplat? Cum se simte Alta?
Femeia își lăsă privirea în pământ, iar Vivian se uită în ochii băiatului, stăpânindu-şi cu greu dorința de a-i sări în brațe pentru că îi lipsise exagerat de mult, dar și pentru consolare.
— De fapt, despre asta voiam să vorbim cu tine, zise doamna Redmon, iar fiul ei se așeză lângă ea. Viv a dus-o astăzi pe Altaira la medic. A venit până la croitorie să îmi ceară voie, iar eu i-am dat permisiunea.
Tânărul își mută brusc privirea de la mama lui la Viv, care se simțea oarecum vinovată pentru că îi călcase acestuia orgoliul în picioare, deși intențiile ei erau bune.
— De ce? o întrebă el pe fată. Nu era nevoie de asta. Aş fi dus-o și eu zilele astea.
— Duncan...
— Nu,Viv, era datoria mea să o duc! Eu...eu sunt fratele ei, îți amintești? Nu poți să...
— Duncan, Alta are scarlatină, rosti adolescenta repede și totuși foarte clar, închizându-şi fără să știe de ce ochii câteva momente.
În secundele ce urmară peste încăpere domni liniștea, până când vocea lui Duncan se auzi încet, aproape șoptind:
— Poftim?
Se uită la mama lui, iar aceasta aprobă din cap cu lacrimi în ochi și îl lămuri:
— Situația e gravă, fiule. Doctorul a spus că scarlatina nu reprezintă un pericol crucial dacă e tratată la timp, dar Altaira e bolnavă de mult și organele ei interne au fost afectate.
Deși tânărul era ochi și urechi, nu avea puterea de a rosti niciun cuvânt. Doar stătea acolo, nemișcat, sub privirile blânde ale lui Vivian.
— Tot ce putem să facem e să îi dăm antibioticele prescrise și să respectăm tratamentul cu sfințenie. S-ar putea ca totul să fie bine, doctorul era destul de optimist, încheie apoi doamna Redmon, urmând să se desfășoare o adevărată sesiune cu întrebări și răspunsuri.
Când cei trei terminară de vorbit și sfătuit în privința micuței bolnave, miezul nopții își luase tălpășița de mult. Duncan o luă pe Viv în camera lui — căci doamna Redmon avea să doarmă de acum în sufragerie ca să nu ia și ea scarlatină — și când rămaseră singuri, Vivian îi spuse lui Duncan pe un ton moale și oarecum vinovat:
— Îmi pare rău, Duncan. Trebuia să o fac, eram îngrijorată.
Acesta își lăsă lucrurile pe podea și se poziționă în fața ei:
— Şi eu nu eram? apoi oftă profund, din adâncul plămânilor. Nu sunt supărat pe tine, Viv, dar m-a deranjat că mi-ai ascuns asta.
— Dar și tu mi-ai ascuns faptul că Alta era mai rău, îi reaminti ea.
Solistul se uită câteva momente la ea, apoi își feri privirea, uitându-se la un perete:
— Am să îți plătesc consultația curând.
— Nu-mi pasă de bani, aiuritule! se enervă deodată Vivian. Am făcut asta pentru că și eu țin la Alta, nu pentru că e sora ta!
Băiatul își coordonă privirea spre chipul ei și îi analiză ochii tulburați și învăpăiați.
— Îți respect demnitatea, Duncan, și ultimul lucru pe care aş vrea să îl fac ar fi să te jignesc. Dar acceptă-mi ajutorul, pentru că și tu m-ai ajutat pe mine de atâtea ori, continuă ea cu înflăcărare.
Duncan dădu apoi din cap încet, afirmativ, cumva rușinat de comportamentul lui copilăresc și în același timp recunoscător. Fata îi zâmbi larg după ce îi văzu reacția sinceră, și în următorul moment era deja în brațele lui, sărutându-l cu voluptate și cu disperare, iar băiatul rămase mut de umire la forța gestului ei, neștiind de unde venea această dorință înenbunitoare — de care nu se plângea, totuși.
Viv aproape tremură de fericire simțind din nou brațele tânărului în jurul ei, buzele umede și fierbinți și inelul lui metalic, căci senzația aceea era de neînlocuit și imposibil de uitat. Când fata își depărtă gura de a lui, râse de expresia lui Duncan și se simți datoare să se explice:
