Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Ce părere ai? o întrebă Duncan pe Vivian arătându-i noul lui caiet cu cântece, în timp stăteau întinși pe covorul moale din camera băiatului.
Adolescenta răsfoi câteva momente caietul, deși știa toate cântecele cele noi pe dinafară. Un zâmbet larg și mândru apăru pe fața ei când analiză tot pachetul, și pentru a-şi arăta aprecierea își sărută iubitul pe obraz.
— Sunt geniale! strigă ea chițăind. Știi, sunt foarte fericită că o să interpretați noul album la Aliens, chiar dacă nu e oficial și nu aveți producător.
Duncan afirmă cu niște mișcări hotărâte ale capului, apoi se uită la fata de lângă el și îi spuse zâmbind:
— Eu sunt fericit că ești din nou cu mine, Viv. Care erau șansele să fim amândoi la cinematograf în ziua aia? întrebă el cu sprâncenele ridicate, așteptând un anume răspuns din partea ei.
— Oh, nu începe iar, Duncan...râse aceasta, dându-şi ochii peste cap.
— Destinul! Asta a fost Viv! zise el bine-dispus, imobilizând-o pe fată urcându-se deasupra ei.
— Nu te mai prosti! strigă ea printre râsete, încercând să se elibereze. Nu există destin. Doar un zăpăcit care a avut parte de o coincidență fericită.
Joaca lor încetă însă când Seth și Oz apărură la ușă, iar Duncan se ridică ca să le deschidă. La fel ca el, cei doi se simțeau foarte bine, însă erau cât de poate de grăbiți:
— Haideți odată! O să întârziem!
Cei patru adolescenți se urcară apoi în mașină, iar Oz începu să conducă mai repede ca niciodată, ceea nu îi stătea în fire, iar Seth încerca să îl oprească, ceea ce nici lui nu îi stătea în fire. Ajunși la Aliens, băieții constatară că nu mai au timp să stea înainte de vorbă și să bea, așa cum ar fi făcut în mod normal, iar patronul barului îi băgă imediat pe scenă, căci întârziaseră deja destul.
Găsindu-se din nou acolo, cei trei muzicieni dădură de o nostalgie cumva plăcută, care îi făcu să se hotărască că vor da totul la acest mic concert. Ei bine, dacă se putea numi mic. Barul era plin, căci oamenii se îmbulzeau ca să îi vadă, iar săraca Viv, care era undeva în față, aproape de scenă se simțea aproape strivită în picioare.
— Bună seara! zise Duncan în microfon. Nu ne așteptam să fiți atât de mulți în seara asta și suntem încântați să vă vedem. Cântecele pe care o să le auziți sunt de pe un album care probabil nu va fi produs niciodată oficial, dar care există pentru noi și pentru voi în seara asta. Ca să păstrăm tradiția, l-am numit Infraroșu.
Lumea izbucni în strigăte și muzica începu să răsune. Duncan își simțea ființa înflorind și bucurându-se că trăiește, în timp ce cânta versurile acelea atât de personale. Toate melodiile din album vorbeau despre viața lui, despre Altaira, despre iubirea lui pentru Viv, despre cât de mult le datora prietenilor lui și despre perioadele lui mai puțin fericite, însă doar colegii lui din trupă și fata creață din public își dădeau seama de asta, căci totul era mascat sub niște metafore inteligente pe care le scrisese un băiat cu doar zece clase.
Se simțea mândru și recunoscător pentru că are ocazia sa cânte acum, în momentul ăsta, în prezentul lui etern, pentru că tânărul Duncan ascultase mai întâi tăcerea, zăcuse între azi și mâine, ignorase timpul, iertase viața...
Se simțea în sfârșit centrul propriei lui existențe, înțelesese cât de fragili sunt oamenii și cum viața e mult prea scurtă pentru a avea regrete. Și partea amuzantă e că această lecție, pe care oamenii o învață de-a lungul vieții și o realizează după cinci zeci de ani, Duncan al nostru o lecturase în tihnă la doar cei optsprezece ani ai săi și o acceptase cu înțelepciune.
Băieții coborâră apoi extenuați de pe scenă, dorind cu disperare câte un pahar cu apă sau o cutie de bere, însă deși setea lor era mare și energia mai scăzută, se simțeau mai liberi și mai sănătoși ca niciodată. Chiar înainte de a se îndrepta spre tejghea, în calea lor apăru o figură cunoscută și înaltă, cu chelie și barbă.
— Salut, băieți! Am vrut să vă felicit pentru interpretarea din seara asta, spuse James Dake zâmbitor, privindu-le chipurile şocate.
— Domnule Dake...mormăi suprins Seth, căci ceilalți doi rămaseră fără glas. Ce căutați aici?
— Ei bine, am venit la concertul Forbidden Abyss, evident. Și am venit de asemenea să le propun cu modestie un contract pentru Infraroșu. Unul nou. Trebuie să recunosc, nu pot lăsa niște muzicieni atât de talentați să îmi scape printre degete. Ce ziceți? Putem vorbi câteva minute?
Tinerii izbucniră în reacții de fericire, până când Duncan se potoli apoi și îl întrebă pe producător ușor confuz:
— Dar...domnule Dake, cine v-a spus că o să fim aici?
— Ah, asta! Fetişcana aia cu păr creț, răspunse el râzând, uitându-se la Viv. Nu știu cum a reușit, dar a făcut să sune ca și cum era un privilegiu că puteam veni și nu aveam cum să ratez așa ceva. Acum serios, băieți, sunt mândru de voi că v-ați pus pe picioare și chiar am încredere că nu veți mai face tâmpenii.
Duncan îi aruncă o privire zâmbitoare lui Viv, care îi făcu cu mâna entuziasmată, stând în compania Ninei, venită şi ea la concert. În tot amalgamul acela de oameni, tânărul solist părea că o vede doar pe ea, fata pe care crezuse că nu o va putea face niciodată măcar să îl observe, iar acum nu îi venea să creadă prin câte trecuse alături de ea.
Așa arată seara în care povestea noastră ia sfârșit. O seară friguroasă de ianuarie, presărată cu stele; la începutul anului 1981, unde sub întinderea infinită de cosmos, într-un bar lăturalnic și rău famat, un tânăr de optsprezece ani tocmai ce își găsise din nou un sens al vieții și un centru al existenței.
