Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Înmormântarea micuței Alta marca ultima zi din luna octombrie a anului 1980. Era o zi rece și mohorâtă, cu o ploaie slabă și rară care pica din cer, însă vântul nu își făcea simțită prezența deloc și ocrotea frumusețea florilor aduse pentru decedata de opt ani.
În cimitir se afla o adunare restrânsă de oameni îmbrăcați în doliu, toți fiind rude sau prieteni doar foarte apropriați ai familiei Redmon. Grace Redmon își plângea fiica moartă cu disperarea autentică a unei mame, în timp ce câteva mătuși o țineau de mâini sau de talie, de groază să nu îi vină rău să facă un atac de panică. Puțin mai încolo, Duncan privea sicriul cu inima sfârtecată și cu corpul tremurându-i de emoții, deși încerca din răsputeri să rămână demn și să nu facă o criză în văzul tuturor.
Viv, îmbrăcată într-o rochie neagră foarte simplă peste care avea așezat un palton de aceeași nuanță, stătea lipită de umărul lui, ținându-l strâns de mână și mângâindu-l cu degetul mare, înghițind în sec din minut în minut pentru a-şi reține lacrimile. Dorea să fie stâlpul de susținere al lui Duncan în momentele astea, căci numai ea și mama lui știau cât suferea și cât se învinovățea pentru soarta surorii lui, iar Viv voia să demonstreze că e puternică și că poate avea grijă de el.
Alte persoane apropiate se mai găseau de asemenea prin adunare, ca Seth și Oz, bunul domn Gill, până și Nina, Sylvia și Doreen veniseră, pe lângă producătorul James Dake și alte câteva rude de ale doamnei Redmon și de ale fiului ei.
Duncan privea sicriul inert și pustiu, apoi ochii analizau în lung și în lat groapa în care avea să intre, în timp ce preotul citea ultimele cuvinte. Era un sicriu mic, de un metru și jumătate, în care o fetiță de o înălțime și mai mică se odihnea pentru vecie. Era îngrozitor să participi la o înmormântare, mai ales la cea a unui copil de opt ani, și când vedeai cutia aceea din lemn ai fi putut la fel de bine să crezi că e o cutie pentru marfă dacă nu ar fi avut sculptată o mică cruce pe ea.
Tânărului frate nu îi venea să creadă că în cutia aceea e Alta, surioara lui zvăpăiată, cu toate că o păzise fără întrerupere la priveghi și era conștient că nu avea unde să plece.
Când vocea preotului se topi în jur, și câțiva oameni ridicară sicriul și începură să îl lase în adâncitura neagră a gropii, ultimul loc pe care avea să îl mai viziteze Altaira vreodată, Duncan avu impulsul de a-i opri, condus de o mânie și de o disperare nebună, și ar fi făcut asta dacă Viv nu ar fi fost acolo să îl strângă de braț și îi ofere un sărut tremurând pe umărul sacoului.
Străpuns de gânduri, Duncan își dădu seama cu adevărat, acum mai mult ca niciodată, că nu avea să o mai vadă niciodată pe Alta, nu îi va mai putea auzi vocea pițigăiată și certăreață de copil, nu o va mai putea strânge în brațe și nu va mai avea pentru cine să cumpere prăjituri. I se păru că timpul petrecut cu ea fusese doar menit să îi crească iubirea, iar acum să îi distrugă sufletul, și își înfipse puternic dinții în buza de jos suspinând.
Aceasta era ultima sa întâlnire cu sora lui, chiar dacă aparțineau deja altor lumi, căci Altaira se dusese acum în grija tatălui lor, care avea să fie și bucuros, și trist să o găsească acolo, pe Tărâmul Morților.
În timp ce groparii începură să pună pământ cu lopețile lor mari și nenorocite pe sicriul Altairei, Duncan închise ochii și rosti în gând o rugăciune. Până acum, nu fusese un catolic desăvârșit și se îndoise de nenumărate ori de existența lui Dumnezeu, însă acum era pentru el de neconceput să nu existe acolo un Creator care să o ocrotească pe Altaira în brațele Lui. Despărțirea era sfâșietoare, dar mult mai puțin isterică știind că fetița nu a încetat complet din a exista, ci va continua să existe pentru vecie, sub o altă formă. O altă viață, o altă lume, o altă...Alta.
Când deschise ochii găsi groapa acoperită și lumea împrăștiată pe alei, ducându-se acasă după înmormântare, însă Duncan rămase pe loc, continuând să privească piatra de mormânt pe care se afla o poză de a surorii lui și literele gravate în piatră: "Altaira Judith Redmon, 1972-1980".
Picăturile rare de ploaie și vorbăria oamenilor fură apoi acoperite de o șoaptă măruntă, sinceră și drăgăstoasă, care se auzi din gura fetei care rămăsese în tot timpul ăsta lângă el:
— Te iubesc, Duncan.
Și aceeași şoaptă îl făcu să își îndrepte privirea spre Viv, să o sărute apăsat și să îi răspundă înapoi:
— Și eu te iubesc.
Iar în următorul moment, doamna Redmon veni în cealaltă parte a lui Duncan și îi cuprinse afectuoasă brațul, zâmbindu-i slab și trist. Și în timp ce restul oamenilor părăseau cimitirul, tânărul rămase cu cele două femei pe care le iubea, privind-o împreună pe a treia în patul ei veșnic.
