Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Deși Seth și Oz erau mândrii de Duncan pentru că renunțase cu atâta înflăcărare la alcool și la droguri, cei trei băieți se găseau acum lipsiți de orice scop. Muzica devenise centrul universului lor, iar acum, când acesta era pur și simplu spulberat, se simțeau fără valoare. Fuseseră de acord să ia o pauză de la Forbidden Abyss, cel puțin până își găsea fiecare câte ceva de lucru și aveau din nou o stabilitate.
Duncan acceptase să meargă cu mama lui la consilier și începuse să se împace cu faptul că Altaira e moartă, chiar dacă știa că oricum nu o va uita sau înlocui niciodată. După o perioadă atât de tumultoasă, tânărul începea să se vindece și să ia lucrurile pas cu pas în drumul său spre recuperare. Bea ceai, lucra patru zile pe săptămână pentru domnul Gill, iar restul zilelor le petrecea cu mama lui sau scriind cântece pe care nu avea să le mai cânte probabil niciodată.
Așa se scurse luna decembrie, iar după nebunia cu Crăciunul și Anul Nou — pe care le petrecu cu mama lui, cu Seth şi cu Oz, Duncan hotărî că i-ar face bine să se plimbe pe jos în unele seri, ca un fel de exercițiu terapeutic pentru a-şi goli mintea. În ciuda frigului, își respecta programul și după ora opt colinda câteva minte pe străzi, simțind cum aerul rece al iernii îi traversează corpul și îl purifică.
Într-una din plimbările lui, dădu din întâmplare peste locul unde se afla acel cinematograf improvizat, în care te uitai la film dintr-o mașină veche, locul în care fusese prima dată cu Vivian. În acel moment, amintirile legate de ea începură să îi chinuie sufletul, torturându-l și înfigându-i cuțite încinse în el. De la cearta lor, o mai văzuse pe Viv de vreo două ori, când se întâlniră din întâmplare la alimentară și odată în autobuz. Și fusese ciudat, amândoi se purtaseră stângaci și triști, iar băiatul s-a abținut cu greu să nu izbucnească în scuze şi să o sărute chiar atunci.
Privi ușa înaltă și o deschise încet, constatând că un film rula chiar acum, iar oamenii stăteau adunați ca să privească. Intră înăuntru și își căută fără succes un loc, căci era aglomerat, iar mașini nu erau prea multe. Apoi, văzând că nu poate rămâne, se îndreptă spre ieșire, când o voce dintr-o mașină roșie — fără capotă, exact ca toate celelalte — și prăfuită îi șopti numele. Atunci se întoarse brusc, fiindu-i imposibil să nu recunoască acea voce și o văzu pe Vivian stând acolo singură, privindu-l.
— Hei, îi zise el timid, apropriindu-se de ea.
— Stai cu mine? întrebă ea, deși propoziția semănase mult mai mult cu un îndemn.
Băiatul îi privi chipul alb, cu nasul ei ușor strâmb pe care și-l lovise în copilărie, cu buzele înroșite de la frig și cu buclele şatene încadrându-i fața și îi zâmbi slab, urcându-se lângă ea, mulțumind politicos pentru loc. După câteva secunde lungi de liniște, fata se hotărî să spargă tăcerea.
— Am auzit din presă ce s-a întâmplat cu contractul cu Early Sunset...Îmi pare rău.
— E-n regulă, zise el. Probabil meritam să mi se întâmple ceva mai rău de atât.
Vivian își întoarse privirea de la ecran la el, urmând ca băiatul să facă același lucru, dar mult mai reținut.
— Nu spune asta, Duncan. Nu e deloc adevărat.
Tânărul oftă slab și își lăsă privirea în pământ:
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci. Faptul că eram rănit nu scuză purtarea mea față de tine.
Vivian își reamti ziua aceea de parcă fusese ieri. Cu toate astea, i se părea acum atât de neînsemnată...se uita la Duncan cel normal, Duncan pe care îl cunoscuse prima dată la service și de care se îndrăgostise și își dădea seama că inima îi bătea la fel de tare când el era lângă ea și că dacă nu va face ceva acum, probabil iubirea lor se va pierde cu adevărat.
— Nu a fost chiar cea mai bună zi a noastră, spuse ea încet. Ești mai bine acum?
Duncan îi povesti tot ce se întâmplase după despărțirea lor și niciunul dintre ei nu mai urmări filmul. Îi mărturisi de asemenea de câte ori dorise să vină la ea și să își ceară iertare și cum se răzgândise de fiecare dată pentru că avea impresia că ea nu vrea să mai aibă de-a face cu el. La auzul acestor cuvinte, Viv îl privi în ochi și îl întrebă surprinsă:
— Serios?
— Doamne, Viv, nu trecea nicio zi în care să nu iau decizia asta apoi să mă tot gândesc și răzgândesc, îi mărturisi precipitat.
Apoi între cei doi se lăsă din nou liniștea, până când Duncan o întrebă, ridicându-şi ochii pentru a-i întâlni pe ai ei:
— Și acum...ce facem? Lăsam totul baltă pentru că am fost un tâmpit?
Iar răspunsul lui Viv luă forma unuia neașteptat și clar: se lăsă puțin peste el și îl sărută cu atâta voluptate și pasiune încât se luă și pe ea însăși prin surprindere, iar brațele tânărului ajunseră pe spatele ei, mângâindu-l cu nerăbdare.
