Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Altaira adormi imediat ce se urcară în autobuz, în brațele fratelui ei mai mare. Duncan stătea împreună cu ea la geam, iar fata cu păr cârlionțat era așezată pe scaunul de lângă el, privind uneori brațele tatuate încolăcite în jurul micuței, alte ori uitându-se la noaptea adâncă prin geamul murdar al autobuzului. Era în jur de unsprezece noaptea, iar autovehiculul era cam pustiu și mergea încet.
— Știi, spre rușinea mea, am uitat să te întreb cum te cheamă, îi spuse la un moment dat băiatul, deși nu uitase, ci doar nu reușise să își facă curaj.
— Ce importanță mai are, Duncan? îl întrebă ea zâmbind, punând accent pe numele lui și totodată pe faptul că ea îl aflase pe al său.
Solistul o privi amuzat, apoi se uită cu nonșalanță pe geam.
— Oh, păi, așa voi putea să te salut când o să vii împreună cu tatăl tău să luați mașina. Asta dacă un mecanic oarecare are dreptul să te salute, o tachină el înțepător.
Adolescenta se uită la el — la profilul lui, de fapt — până când acesta își întoarse la rândul său privirea spre ea și ochii li se întâlniră. Pentru prima dată fata socoti chipul obosit a lui Duncan atât de inocent și adorabil, cu privirea lui blândă și pătrunzătoare, încât nici măcar pierceing-urile — asupra cărora avea aceeași părere precum a Altei — nu îi puteau strica imaginea aceea angelică.
— Mă cheamă Viv, spuse ea în final. Dar dacă nu am să vin și eu cu tata să luăm mașina? Te-ai gândit la asta? încercă ea să-l tachineze înapoi.
Duncan zâmbi ștrengăreşte și îi răspunse analizându-i ochii căprui:
— Ceva îmi spune că ai să vii.
— Ce te face să crezi asta? își încrucișă ea brațele.
— Mă gândeam că poate ai vrea să mă vezi din nou.
Vivian ascunse cu mare iscusință faptul că se simțea puțin intimidată acum și îi răspunse demnă și mustrătoare lui Duncan:
— Nu fii arogant!
Duncan începu să râdă încet, amuzat de reacția ei, iar Vivian se strădui să rămână serioasă, deși zâmbetul ei ținut în frâu se putea observa cu ușurință.
— Tot timpul ești atât de enervant? îl întrebă Viv cu un ton superior.
