Visul unei cariere muzicale pare a fi doar o amăgire pentru un tânăr sărac de 18 ani, care lucrează pe bani puțini la un service auto, însă acest lucru nu le stinghereşte pasiunea lui și colegilor săi de trupă. Când speranța trăiește, prieteniile se...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sâmbătă dimineață Duncan se trezi devreme și îi făcu Altairei micul dejun, care se simțea din ce în ce mai rău. Pe lângă febră, frisoane și gâtul roșu și inflamat, fetiței îi apăruseră un soi de arsuri care începeau pe față și pe gât, apoi coborau pe abdomen, brațe și picioare. Doamna Redmon era în culmea disperării, iar Duncan o mințea pe Vivian că sora lui se simte mai bine și nu o lăsa să o vadă.
Așa că în acel început de weekend, băiatul își luă hainele pe el și porni pe strada cu nuci, ajungând la service-ul auto la care obișnuia să lucreze acum nu mult timp. Domnul Gill era foarte bucuros să îl vadă, însă Duncan nu era chiar în apele lui. Îi explică situația și îl imploră pe William să îl lase să repare niște sisteme de evacuare sau curele de distribuție; orice, doar să îl plătească cu cât crede el la finalul zilei.
Domnul Gill avusese mereu o slăbiciune pentru "fiul său chipeș" aşa că se oferi chiar să îi împrumute bani, însă Duncan detesta să aibă datorii și îi explică mecanicului că vrea să muncească pentru banii ăia. Așa că deținătorul service-ului căzu la învoire cu el și îi dădu să repare niște amortizoare.
— Să știi că ți se simte lipsa pe aici, zise la un moment dat William, umflând niște roți în apropierea băiatului. E pustiu fără tine, dar mă bucur că poți să-ți faci muzica acum.
Duncan îl privi pe bătrân cu compătimire, un zâmbet slab conturându-se pe buzele lui.
— Și tu-mi lipsești, Will.
Inima aproape că i se rupse când îl văzu pe mecanic ducându-se la măsuța pătrată din lemn, lipită de peretele cu scule și luă o bucată de pâine uscată — genul de pâine pe care oamenii ca Viv o dau câinilor — și o rupe în două, apoi îi oferă lui una dintre ele zicând răgușit și vesel:
— Ora prânzului!
Duncan încercă să își țină emoțiile în frâu și îi zâmbi cu duioșie bărbatului de șaizeci și cinci de ani:
— Ah, mulțumesc mult, dar am mâncat deja acasă cu Altaira.
Era de fapt o minciună. Nu mâncase nimic.
Domnul Gill mai insistă o dată și crezând că lui Duncan chiar nu îi e foame, mâncă ambele bucăți de pâine și se reîntoarse la lucru. Atunci tânărul solist începu să se gândească la cum se schimbase viața lor de când tatăl său murise. Până acum doi-trei ani, aveau cine bogate în familie și venituri stabile. Tatăl lor le aducea dulciuri de calitate și Altaira avea câte o păpușă nouă aproape în fiecare săptămână, iar el primise de ziua lui o chitară adevărată — cea la care cânta și acum — iar mama lor se îmbrăca elegant și cu gust și ieșea la întâlniri cu tatăl lor, deși erau căsătoriți deja de douăzeci de ani. Mergeau cu toții în vacanțe sau la mare, iar ambii copii frecventau școala.
După moartea lui însă lucrurile luaseră o întorsătură colosală. Cum tatăl lor era cel care aducea de obicei veniturile în familie, mama lor fusese nevoită să se angajeze ca croitoreasă — fiindcă la rândul ei, crescuse săracă și nu știa să facă prea multe — și își pierduse rafinamentul și gingășia, deși rămăsese la fel de frumoasă. Duncan se lăsase de școală și se angajase ca mecanic, simțind în fiecare zi cum e să duci lipsuri, iar el și mama lui se străduiau să nu o facă pe Altaira să creadă că aveau probleme, deși era fetiță deșteaptă și își dădea singură seama.
Acum Duncan îl privea pe bietul domn Gill și realiza câți oameni chinuiți de sărăcie există, iar gândul ăsta îl făcu să aibă niște trăiri dureroase și foarte pesimiste. Totuși, încercă să se gândească la ce are de făcut și după ce termină cu amortizoarele, îl privi pe bătrân și îi zise:
— William, dacă albumul nostru va avea succes, să știi că nu ai să mai mănânci pâine uscată.
La sfârșitul zilei, după ce Duncan făcu treabă cât trei oameni, bătrânul îi aduse banii promiși, însă băiatul nu luă decât jumătate, căci erau suficienți pentru o vizită la medic, iar tratamentul l-ar fi plătit probabil mama lui. I-ar fi prins bine și cealaltă jumătate, însă nu o mai putea lua după ce îl găsi atât de devastat pe bietul William.
— Haide, Duncan, ai muncit pentru ei...
Însă tânărul refuză cu încăpățânare și luându-şi la revedere de la mecanic, se întoarse acasă la sora lui.
