Kirra Potter

Capitolul 2

-Mama nu mă poți obliga sa merg!

- Crede-mă.... Este spre binele tău.

- NU, am strigat eu. Nu vreau sa mă duc acolo. Eu cred ca vrei să plec doar ca să scapi de mine!

- Nu vrem așa ceva! N-am vrea niciodată sa scăpăm de tine. Trebuie sa mergi acolo pentru a-ți afla trecutul și mai ales pentru a devenii și tu o mare vrăjitoare.

- Kirra, a început tata, eu m-am distrat acolo mereu. Mi-am făcut prieteni și am învățat multe lucruri. E timpul să o faci și tu. Îți va plăcea.... știu asta.

- Va rog.... Lăsați-mă în pace!! , am spus în timp ce ieșeam din casă.

Trebuia să ies ca să mă liniștesc. Erau prea multe informații acumulate deodată. Nu mai puteam rezista.
Am început să mă plimb prin parcul de lângă și într-un final m-am așezat pe o bancă.

- De ce eu? mi-am spus în șoaptă. Nu aveam nevoie de asta. Îmi iubesc viața așa cum e.
O lacrimă îmi alunecă pe obraz.

* nu Kirra, nu acum. Tu nu plângi niciodată. Încetează prostuț-o*

Am șters-o repid pentru a nu mai apărea altele și m-am îndreptat spre casă. Simțeam un gol foarte mare în inimă. Uram când nu eram de acord cu părinții pentru că mereu ne certăm .

* voi merge acolo și voi vedea cum e. Dacă nu îmi place.... Mă voi întoarce acasă și mă voi închide în cameră pentru următorii 10 ani....Dar voi încerca...... De dragul lor *

Am întrat pe ușă și imediat mama a venit sa ma îmbrățișeze.

- Kirra, ne pare rău. Nu am vrut să te supărăm, spuse mama tristă.

-Noi, mai ales eu, am vrut să mergi pentru că toți copii de magicieni merg acolo. Doream ca și tu să mergi...... să te distrezi să îți faci prieteni noi...., zise tata

- E ok.... Voi merge. Dar dacă nu îmi va place, pot să mă întorc înapoi?

- Sigur, a spus mama îmbrățișând-mă mai tare. Vom vorbii noi cu directorul.

- Bine.

În seara aceea dormisem îngrozitor. Visasem că eram într-o sală mare, iar o doamnă bătrână îmi punea o pălărie ponosită pe cap. Pălăria aia începea să se strângă și mă durea din ce în ce mai tare capul până când am văzut negru în fața ochilor.

Atunci m-am trezit. Eram speriată și transpirasem. Am rămas așa câteva secunde. * a fost doar un vis Kirra, nu mai tremura atât *

****************************

Au trecut 3 săptămâni de când începuse vacanța de vară. Chiar dacă afară era o vreme minunată, eu nu prea ieșeam din casă. Majoritatea timpului stăteam și îmi aranjam lucrurile pe care urma sa le iau când voi merge la școala aia. Aveam destul de multe. Un fel de hârtie de papirus, pentru că ei nu scriu pe caiete normale ( ce ciudați...), o pană de scris și două călimări de cerneală, incredibil de multe manuale ( preferatul meu era cel pentru poțiuni), uniforma, un cufăr în care sa îmi pun toate și.... O bufniță. O bufniță reală! Îmi plăcea foarte mult. (Tata spunea că sunt niște animale foarte inteligente și în plus cu ea puteam să îi trimit și scrisori.)
Restul zilei mă uitam la televizor, mai bârfeam cu prietenele mele sau stăteam pe pat și pur și simplu nu făceam nimic.

*****************************

Însfârșit venise și ziua în care trebuia să plec. M-am îmbrăcat în niște haine obișnuite. Plănuiam să ma schimb cu roba neagră în tren. Nu aveam nici un chef să se holbeze lumea la mine pe peron.

Pornisem la ora 9 : 15. Mama voia să ajung cât mai repede pentru a nu se aglomera.

Ajunsesem acolo în jurul orei 9 : 50 și mergeam împreună cu tata, care îmi ducea cufărul și colivia cu bufnița.

Eram între peronul 9 și 10.

- Acum? l-am întrebat pe tata.

- Acum..... Trecem prin peretele ăla.

- Ce??

- Nu îți fie teamă. Aia e poarta de intrare. Hai aici. Încearcă sa mergi mai repede și hotărâtă. Eu voi fi chiar în spatele tău.

Am făcut în tocmai și când eram aproape sa ma ciocnesc de zid, am trecut prin el. Tata a apărut 5 secunde mai târziu lângă mine. În față noastră era acum un tren mare și negru pe care scria cu litere roșii " Expresul Hogwarts". Merg mai aproape de tren când dintr-o dată un copil mic ce căra o bufniță pe umăr și un cărucior în mână îmi taie calea. Atunci mi-am dat seama cât de mulți oameni erau aici. Erau zeci de persoane ce le făceau cu mana copiilor care erau în tren.

M-am îndreptat spre ușa iar tata ma ajutat sa urc cufărul sus. L-am lăsat pe holul mic sperând ca nimeni să nu se împiedice de el. Am coborât înapoi jos pentru a-mi lua " La revedere". Tata ma luat de mâini și sa uitat în ochii mei.

- Îmi va fii foarte dor de tine. Reține ce ți-am spus acasă. Încearcă sa înveți puțin din această experiență și fă-ți prieteni noi.

- Bine. M-am apropiat de el și i-am șoptit la ureche: și mie îmi va fi dor de tine.

Începeam sa urc scările pentru a merge să caut un compartiment liber, dar îl aud pe tata strigând din spate:

- Să nu faci prostii acolo.

- Da... Bine, am spus râzând

💚Bună!! Sper că va plăcut și capitolul ăsta. Ce credeți că se va întâmpla în continuare? Scrieți în comentarii 💚