Nemilos

2. Cu buza umflată

Pentru Bryght căsuța aceea de țăran era mică, ba chiar ridicol de mică, de parcă era un uriaș în casa unei furnici. Dar ducele chiar era un uriaș. Toți bărbații din familia Cardinham depășeau cu mult statura unui englez tipic, drept care Bryght era cel mai înalt mascul din încăpere în acea clipă. Oricum aceea era singura încăpere a căsuței. Avea doar două geamuri pe care se strecura timidă lumina de septembrie, un pat de o persoană într-un colț, o măsuță cu un singur scaun – scaunul pe care stătea el și care amenința să piară sub greutatea lui – și ceea ce părea a fi o cămară. Îi venea greu să creadă că doi hoți locuiau aici. Părea mai degrabă locuința unei văduve sau anexa unei case pe măsură. Totuși, cei doi bărbați – un băiat împielițat și un bărbat – păreau că se simt ca acasă aici, mai ales după ce îl legaseră strașnic pentru a-i curăța piciorul. Iar deasupra piciorului său, băiatul care îl împușcase părea o râmă care se lupta cu un copac. Norocul acestuia era celălalt individ, mai vânjos, care îl ținea și băutura pe care i-o îndesaseră pe gât cu treizeci de minute mai devreme. Laudanum. Îl drogaseră.

Melody încercă să curețe și ultimele rămășițe ale rănii din picior în timp ce Edwin îl ținea, într-adevăr, pentru că se temea ca acesta să nu se infecteze. Nu credea că aveau să fie vreodată cruțați dacă după zilele acestea ducele ar fi fost obligat să își amputeze piciorul. Oftă când pansă piciorul. Și când îl văzuse prima dată i se păruse ireal de înalt și de masiv. Să fie atât de aproape de piciorul lui gigantic acum, lângă gaura pe care i-o lăsase în pantalon și care îi mușcase plăpândă din gambă i se părea cel mai ciudat lucru pe care îl făcea vreodată. La urma urmei, nu crezuse că îl va mai întâlni. De regulă, când întâlnea ochii aceia suri ceva rău se petrecea. Acum însă nu era era victima, ci chiar el. Cu toate acestea, animalul se foia necontenit, refuzând să fie victima în toată povestea aceasta nenorocită. Bryght, drogat, legat, imobilizat, mai avea puțin și rupea scaunul, așa încât Melody se ridică precaută când zise:

— Am terminat, zise calmă. Dă-i drumul!

Edwin își luă mâinile de pe el, fericit că nu trebuia să se asigure că nu evada și spărgea capul cuiva – pe al lui și pe al lui Melody –, moment în care ducele încercă să se dezlege cu mai multă vână. Îl legaseră însă de trei ori. Nu putea evada. Fusese ideea ei, tocmai pentru că avea impresia că putea doborî un copac cu mâinile goale. Îi legaseră și picioarele și talia de scaun, astfel că nu ar fi reușit să evadeze fără să îl poată opri. Realizând că era captiv – și urând asta –, ducele se răsti lipsit de maniere:

— Idioților, dați-mi drumul! Uitase de maniere de când fusese aruncat pe acest scaun. Cei doi hoți – răpitorii – nu păreau că voiau să îl elibereze sau să negocieze un preț de răscumpărare într-un timp util, ceea ce îl făcea să creadă că erau amândoi țăcăniți. Îl răpiseră ca să se holbeze la el. Strânse din dinți, simțind că înnebunește, când se adresă băiatului: Tu, piticule!

— Încetează!, îi zise cel numit Edwin. Îl auzise pe băiat numindu-l așa, astfel încât bănuia că nu erau suficient de precauți să folosească porecle. Edwin era un tip masiv care îi părea oarecum familiar. Nu era însă la fel de masiv ca el. Și cu siguranță nici la fel de furios. Nu îl ațâța, îi zise Edwin și își șterse degetele de cârpa pe care băiatul o folosise mai devreme pentru a curăța sângele de pe degetele sale. Dacă vrei să supraviețuiești, Excelență, îți vei ține gura slobodă. Dacă nu, eu și prietenul meu vom fi fericiți să îți punem un căluș.

Ochii ducelui picară din nou spre băiat. Era tăcut deocamdată, dar simțea cum în el creștea o furie grosolană. Când fusese cu degetele atât de aproape de gamba lui, Bryght crezuse că îi va tăia piciorul. Oricum îi provocase o durere inutilă și el bănuia că era voită. La urma urmei, și el îl strânsese de gât, iar ca unei fete pe gât începuseră să îi apară pete vineții. Avea pielea prea subțire pentru un flăcău. Ducele nu își amintea când fusese el atât de mic. Probabil cu treizeci de centimetri mai scund și cincizeci de kilograme mai ușor, băiatul nu avea decât unsprezece ani. Pielea îi era palidă, părul roșu ca focul și trupul extrem de osos. Își dăduse jos bucata de pânză din jurul gurii și putu observa că avea buze cărnoase care însă nu atrăgeau suficient atenția pentru a nu privi la cicatricea de pe chip. Ochii îi erau cu desăvârșire negri, așa cum ducele nu mai văzuse niciodată. Mai devreme sau mai târziu, ducele bănuia că avea să îi apară coadă și coarne și avea să se transforme într-un drăcușor. Apoi însă, de dragul reputației sale și al miresei care îl aștepta, ducele, furios, amenință: