Nemilos

14. De când te-am cunoscut pe tine

După incidentele de dimineață, răpitorii și răpitul – deși rolurile acestea erau din ce în mai neclare și se estompau cu cât călătoria se prelungea inutil de mult – își propuseră să ajungă mult mai departe decât în ultimele ore. Astfel încât, ieșind din Telford, la ora prânzului reușiseră să ajungă în Litlewood și, după o masă frugalnică, să încalece din nou în drum spre Catton. La patru după masă făcură o pauză de la călărit pe dealurile din Catton de unde se găsea cea mai frumoasă priveliște a râului Trent. Pe o fâșie de pământ fertilă, caii fuseseră descălecați și adăpați. Drumul era lung, iar Edwin insista ca animalele să fie schimbate zilnic. Prin urmare, toată lumea știa că aveau să găsească un loc în care să schimbe caii cât mai curând, însă niciunul nu voia să abandoneze acest peisaj divin. Rothgar nu își amintea când avusese timp să se bucure de natură în ultimii ani de când devenise duce și de când preluase îndatoririle titlului.

Sprijinit de un copac, cu mâinile la piept și cu Edwin odihnindu-se pe cealaltă bucată de iarbă, o privea pe Melody în mijlocul acestei naturi. Fata ceruse o pauză de la drum, semn că vănătăile de pe corpul ei nu se vindecaseră. Nici nu aveau cum, de altfel. Își îndepărtase cizmele, se așezase pe pământ și își lăsase picioarele să fie mângâiate de apa ageră a râului, în timp ce ea se sprijinea pe palme și privea cerul. O fâșie de soare cobora în părul ei făcându-l să pară cu adevărat viu. Pieptul nu îi putea fi ascuns într-o postruă ca aceasta, iar satisfacția de pe chipul ei întregea peisajul. Da... Rothgar nu își amintea ultima dată în care se bucurase de natură, în care o găsise atât de liniștitoare.

Smulse un fir de iarbă, întrebându-se cum putea arăta Melody trântită în iarbă, într-o zi de vară târzie, cu obrajii îmbujorați, râzând și tăvălindu-se cu el într-un astfel de peisaj izolat. Oftă în același timp cu ea. Nu își putea lua ochii de la această femeie. Îi stârnise interesul într-un fel în care nicio femeie nu o făcuse până acum. Până și sărutul cu ea fusese o dulce amintire. Era la fel de dulce, la fel de plăcută, de ademenitoare ca atunci, în grădină.

— Ții la ea, Rothgar?

Edwin îl urmărise cu privirea de ceva timp, iar acum alesese să spargă tăcerea. Ducele oftă și se strădui să își smulgă privirea de la nimfa care își ridica picioarele din apă, picioare care fuseseră create pentru a se încolăci în jurul taliei sale.

Îl întrebase dacă ține la ea. La ea, la Melody. Luă o gură de aer, simțind că era un efort supraomenesc acela de a răspunde negativ la o astfel de întrebare. Nici el nu înțelegea foarte bine ce simțea pentru o astfel de femeie în afară de o dorință soră cu moartea. Totuși, în spatele dorinței, șoapte adânci îi spuneau clar că nu s-ar fi săturat de prezența ei nici după o eternitate.

— Ce tot spui acolo?, alese să îi răspundă. De când am cunoscut-o pe ea, am fost împușcat, prădat de două ori, am fugărit hoți de copii și m-am bătut cu ticăloși, mărturisi, enumare care îi făcu inima să îi crească în sine. Făcuse el toate lucruile astea interesante de când se ciocnise de Melody Talbot? Bineînțeles că nu țin la ea!, continuă, pentru că Edwin își aștepta răspunsul. Este doar fată și mă gândeam că seamănă cu sora mea. Au aproape aceiași vârstă.

Edwin însă nu părea că abandona acest subiect cu una, cu două. Zâmbind ca un expert, îl întrebă obraznic:

— Și când ai sărutat-o te-ai gândit tot la sora ta?

— Ai grijă, Edwin!, îl privi ducele pe sub ochi, iar bărbatul încuviință tăcut. Când venea vorba de sora lor, frații Cardinham erau letali.

Ochii lui Edwin se odihniră pe trupul perfect al fetei cu care plănuise toate astea fără să ia în calcul cât de multe lucruri puteau apăra pe drumul întortocheat al călătoriei lor. Se sili să își ferească privirea, pentru că, pentru el, fusese grăitor sărutul din pădure. Pasiunea care reverbera din cei doi era grăitoare.