Nemilos

5. Ducele pe care l-am sărutat

Prima dată când Melody simțise că nu poate respira, că inima i se strânge într-o menghină dureroasă și că va leșina sau va vomita – poate în același timp – fusese imediat după ce primise o bătaie soră cu moartea, anume după ce se alesese cu cicatricea. Atunci stătuse câtvea minute – care păruseră ore – ghemuită într-un colț, strângându-și picioarele la piept și așteptând să treacă în neființă. Asta nu se întâmplase. Nici atunci, nici a doua oară. Acum era însă a treia oară și avea impresia că era mai aproape de Divinitate ca oricând.

Totuși, după ce Bryght o luase în brațele sale și începuse să îi șoptească Dumnezeu știa ce în ureche, respirația păru să îi revină și corpul se moleși. Se simțea foarte obosită – ca după orice episod de acest gen. Și nu îi venea să creadă că victima ei – ducele – era complet dezlegat și nu fugea. Dar fugise, de fapt. Nu înțelegea ce îl făcuse să se întoarcă pe nemilosul duce. Poate că era până la urmă vorba despre o ură extremă: voia ca el să ăi rănească pe răpitorii lui, să îi bicuiască așa cum promisese în căsuță. Poate că asta era...

Acum însă când fusese așezată pe scaunul din camera pe care Edwin o închiriase pentru ei, privind cu pleoapele grele la duce, se întreba dacă raționamentul ei nu era cu siguranță unul greșit. Camaradul ei se asigurase că ducele este din nou legat fedeleș, după ce servitoarea adusese cele cerute de Bryght – apă caldă, ceai și mâncare. Ceaiul era pentru ea, cum o anunțase. El unul îl detesta. Rothgar oftase când văzuse că era din nou ținta lui Edwin, deși de aici Melody observa că nodurile nu fuseseră legate corespunzător. Se putea elibera dintr-o mișcare.

Bărbatul acesta era cu siguranță un mister, iar ea întâlnise misterul cu șase luni în urmă, la bal. Ce purtase el? Peruca imaculată, vestă croită cu fir de aur, cămașă ușoară, pantaloni care se mulau crem pe toate curbele picioarelor sale și pantofii cu tocuri joase care îi făceau apăsarea piciorului și mai amenințătoare. El o invitase la dans când privirile lor se întâlniseră în sala de bal. Avea carnețelul plin și știa că următorul dans îi era dedicat lui Harry, fratele logodicului său. Totuși, când mâna lui mare o prinsese pe a sa, nu se putuse abține. Melody simțise în suflet ceva ce nu mai simțise niciodată. Își întorsese capul spre el înainte de a fi anunțat. Îl simțise acolo. Înghiți în sec, amintindu-și că acceptase și invitația în grădină. Era indecent ce făcea, dar Melody crescuse fără mamă și putea da vina pe asta mai târziu. Își dorise două secunde alături de acest individ care îi făcea inima să tresalte. Cel care îi adusese, într-un târziu, pierzania.

Clipi și puse mâna pe ceașca cu ceai, luând guri micuțe. Locul în care limba fusese mușcată zdravăn o ustura. Se strâmbă și icni ușor, ceea ce îi atrase atenția ducelui:

— Eu ți-am făcut asta, nu? Ea dădu afirmativ din cap și se ridică de pe scaun, amorțită. Era murdară. Chiar nu obișnuiesc să lovesc femei, zise ducele, dar tu, doamnă..., și se încruntă, de parcă asta avea să explice totul. Oricum, Melody, nu te voi mai răni vreodată. Vreau să înțelegi asta, pentru că nu îmi stă în caracter. După o clipă de gândire o întrebă din nou: Ce ți s-a întâmplat? Am crezut că faci infarct.

Și ea crezuse la fel. Atingerea hoțului, râsul lui, promisiunea de a fi batjocorită și abandonată... Asta îi făcuse trupul să tremure. Simțise furnicături în mâini și în picioare. Simțise totul. Înghiți în sec și hotărî să îi spună acestui străin:

— Mi s-a mai întâmplat. Nu știu ce este. Mă blochez și simt cum mor. Apoi însă nu apare moartea. Îmi revin ușor. Înainte ca el să mai spună ceva, Melody se aplecă și îi desfăcu încheieturile. Ducele se încruntă înaintea sa. Picioarele rămân legate. Vreau doar să te poți hrăni singur. Bărbatul ridică din umeri și prinse farfuria cu mâncare, începând să înfulece. Nu înțeleg de ce nu ai fugit, continuă aceasta.