Nemilos

12. ... dar gustul buzelor lui e dulce

Fusese trezită din ceva interzis. Visul ei era interzis. Era scandalos. Se făcea că ea și ducele se aflau din nou în grădina de la Alton Castle și că el își lipise încă o dată gura de a sa. Primul ei sărut fusese și cel care trezise în adâncul ei ceva mistuitor. Își amintea perfect cum mâna lui îi prinsese capul, gura lui se lăsase pătimașă peste a da, iar brațele sale se înfășurase în jurul gâtului bărbatului. Atingerea buzelor fusese încântătoare; ducele de Rothgar nu se așteptase ca ea să riposteze în fața asaltului nemilos la adresa gurii sale. Totuși, Melody nu putuse să nu aprobe că fusese astfel. Dacă s-ar fi purtat cu ea de parcă era din sticlă, sărutul acela nu ar fi fost memorabil. În schimb, limba lui o invadase la primul icnet, iar atingerea sensibilă a dinților îi făcuseră sânii să se întărească, lipiți de pieptul lui.

Dar nu fusese sărutul în sine cel care o înnebunise, cât apropierea trupurilor. Îl simțise tot lângă ea, de parcă niciunul nu avea haine. Îl simțise dornic să facă mai mult. Și în visul ei, visul care îi apăruse după ce Rothgar o examenase pervers, el chiar făcea mai mult. Îi atingea fundul, îi strângea șoldurile, o devora cu o foame amețitoare. Și tot ce putea face ea era să geamă, să strângă din dinți și să înghită în sec. Buzele ducelui erau dulci. Știa asta încă de atunci și nu îi fusese greu să își imagineze că avea să împrăștie acea dulceață pe tot corpul ei.

În schimb, gustul cu care se trezise în gură era amar, din cauza laudanumului. Și ce i-ar fi trebuit în acele momente ar fi fost dulceața gurii acelui bărbat. Numai a acelui bărbat.

Nu era de mirare că atunci când se urcă pe cal, cu ducele din nou în spatele său, realizând că animalul pe care îl călărise mai devreme nu mai exista, se simțea stânjenită. Trupul i se transformase într-o foame lichidă pe care o simțea între coapse. Realiză îngrozită că mai avea nevoie de o baie pentru a scăpa de pâcla viselor sale desfrânate.

- Cum arăta bărbatul care a întrebat de mine?, îl întrebă pe Edwin care călărea aproape de ei.

- Era un bărbat mătăhălos, răspunse acesta concentrat la drum. Edwin nu bănuia nimic din ce se petrecea între ea și Rothgar. Și la naiba cu asta! Nu se petrecea nimic!

- Doamne!, își dădu femeia ochii peste cap. Descrie-l mai bine, Edwin!

- Nu am fost niciodată bun cu cuvintele!, se plânse Edwin. Se fâstâci în șa. În cele din urmă capitulă. E cam cât Rothgar, dar cred că are de două ori greutatea lui. E chel, are un cercel în urechea stângă. Arată ca un contrabandist, ca să fiu sincer. Are ochii bulbucați, fălci ca de broscoi. O monstruozitate, Mel!

Lui Rothgar nu îi scăpă însă faptul că pe măsură ce detaliile erau prezentate, Melody se albi și mai tare. Oricum tenul ei era palid, dar acum devenea de-a dreptul bolnăvicios. Ar fi crezut că era de la laudanum, dar nu putea fi asta. Se trezise destul de bine. În sinea lui își spuse că îi plătise cu aceiași monedă; și ea îl drogase când îl adusese la căsuța aceea ridicol de mică din Shropshire. Totuși, firea ei plăpândă îl făcuse să nu toarne atât de mult pe cât i se administrase lui.

Privind în perspectivă la ce se petrecuse după ce o așezase pe pat, ducele își dădu seama că era un idiot. Să o vadă goală, să își așeze mâinile pe pielea ei caldă, relaxată de la baie și de la drog fusese o prostie. Tot corpul i se contractase. Își imagina doar că se apleacă peste acel trup, depune sărutări indecente pe cele două fese și coboară spre cuibul feminității sale până ce o ajută să își elibereze masculinitatea prost însușită în ultimele șase luni. Abia apoi s-ar fi împlântat în ea cu mișcări lungi și sigure. Nu voia să se gândească la cum s-ar fi simțit corpul lui în al ei. Nu dacă voia să fie capabil să mai țină hățurile. Trupul ei nu era nici acum departe, iar fundul acela se mișca periculos lângă mădularul său.