Nemilos

4. Fata pe care am sărutat-o

Dacă nu ar fi fost buzele lui Melody, Bryght nu ar fi recunoscut-o niciodată. Cumva, încă din clipa în care se aplecase peste el pentru a îl deposeda de vestă, ducele știuse că avea de-a face cu o femeie pe care o gustase – nu în întregime, ci doar acea parte a corpului păcătoasă. Acum însă Melody purta acea bucată de pânză în jurul gurii, iar el nu mai era sigur cu cine împarte trăsura. Femeia aceasta era un mister. Dar misterul lui lady Melody nu era contemporan acestui moment, ci încă primelor ei zvâcniri în societate.

O sărutase la balul de debut. Acela trebuie să fi fost un bal de debut. La urma urmei, purta o tiară. Ce altceva mai purtase lady Melody în clipa debutului său? Își aminti! Rochia aceea argintie care îi încadrase pielea străvezie perfect. Decoletul era adânc, oasele claviculei sale proeminente și pieptul suficient de plin încât el să observe, pe ringul de dans, zona în care cele două mameloane se îmbrățișau. Ar fi putut observa mai multe dacă s-ar fi străduit, dar fusese vrăjit iremediabil de conturul buzelor ei. Nu credea să mai fi văzut astfel de buze la cineva vreodată. Îi zâmbise atunci, în mijlocul dansului. Dinții ei albi erau perfecți. Fața îi era perfectă. Fiecare trăsătură era perfectă. Avusese părul prins coc, deși asta era o performanță pentru ea, pentru claia pe care o purta pe cap. Știa că nicio cameristă nu și-ar fi permis să aplice un ruj roșu pe buzele ei, dar era clar că buzele ei erau roșii, iar asta era natural. Cum puteau buzele unei femei să fie roșii fără să fie vopsite? Nu putea. Lady Melody era însă un mister. Și misterul îi zâmbise.

Iar el, ca un bărbat logodit ce era, cu logodnica în cealaltă parte a camerei, nu schițase niciun zâmbet înapoi, doar se aplecase spre ea și o întrebase ridicol de nelalocul său pentru ducele de Rothgar:

— Nu îți este cald? Am impresia că pielea îți arde, draga mea.

Și o invitase în grădănile fratelui său, deși pe acesta din urmă îl detesta. Și apoi el oricum nu mai auzise de ea niciodată. Ei bine, descperise atunci ce însemna „niciodată". Însemna șase luni.

Oftă și o privi. Edwin îl aruncase în trăsură și mormăise că acolo va găsi și panatlonii pe care îi găsise pentru el – o glumă de ținută. Nu avea însă cum să se dezbrace așa și se îndoia că ea avea să îl ajute să o facă. Prefera să îndrepte revolverul amenințător spre o parte din el care merita să fie pedepsită; desfrânatul de el nu se putea gândi decât la sărutul lor și la cel mult i-ar fi plăcut să sărute și alte părți din ea, să le descopere pe rând. Nici în fața pericolului iminent de a-și pierde orgoliul nu putea gândi limpede. Poate că era adevărat: fetele cu păr roșu erau vrăjitoare, dar nu își imagina că vrăjitoarea aceasta trebuia arsă pe rug. Ceea ce îl ducea la cu totul altă întrebare: cine crezuse contrariul când o însemnase pentru totdeauna?

Totuși, hotărî să o întrebe:

— Îți amintești balul la care te-am sărutat?

— Dacă ai chef de vorbă, cred că aerul te va răcori, îi zise aceasta, dar îl privă de posibilitatea de a-i vedea gura mișcându-se.

— O idee excelentă!, sări atunci ducele cu un zâmbet ironic. Așa mă va recunoaște mai bine Colt. Unde o fi, oricum?, și privi fals cercetător pe geam. Nu Colt era problema lui acum, ci întrebarea de ce o dorea pe această băiețoaică din moment ce Ophelia nu smulsese de la el mai mult de un oftat. Nu își amintea să mai fi reacționat astfel, atât de repede nici la amantele lui.

— Probabil că acum ajunge mesajul la el, zise aceasta. Nu cred că se va gândi să te caute în Nottingham pentru că nu există nicio explicație logică pentru care niște răpitori te-ar duce acolo. Va răscoli docurile întâi, crezând că ai fost luat de pirați pentru răscumpărare.