Nemilos

29. Judecata de Apoi

Imediat ce Thaddeus urcase, pe ușa masivă a hanului intrară mult prea iubiții frați ai lui Wine Cardinham. Dând drumul chelneriței – care mai mult ca sigur era și prostituată – Wine se întinse după o bucată de pâine și își privi frații.

— Deci?, întrebă răbdător.

— Cred că este mai mult decât credem noi..., zise Colt. Nu mă îndoiesc de faptul că Harry și-a ucis fratele, dar...

— Cât de groaznic e?, întrebă fără menajamente Wine. Când niciunul nu răspunse, Wine bătu cu palma în masă. La naiba! Ce Dumnezeu se întâmplă aici? Ce e nebunia asta?

Rothgar deschise gura pentru a vorbi, când în han răsună zgomotul unei împușcături. În acea clipă, știind că o lăsase pe Melody în cameră, singură, știind că era posibil ca Harry Lunden să se fi adăpostit deja aici, deși erau prea mulți nobili și cunoscuți în preajmă, groaza îi măcină sufletul, făcându-l să se ridice îngrozit și să alerge spre zgomot.

Nu îi luă mult să găsească ușa trântită de perete. Ignoră zgomotul care începuse să se producă în jurul său, fiecare fiind curios în legătură cu ce se întâmplase. Intră rapid, iar scena îl îngrozi. Privea spre o Melody care sângera abundent dintr-o parte a umărului – poate a inimii! – în timp ce Thaddeus Talbot, ducele de Shrewsbury se apleca asupra ei și îi cuprindea corpul nemișcat în palme.

— Melody!, icni ducele. Cu un pas mare ajunse aproape de ea, la timp pentru a-i auzi șoapta:

— L-am cofruntat. Îți vine să crezi? L-am lovit! Ah, Bryght!..., gemu în brațele fratelui său. El... El l-a ucis... El...

Privirea i se întoarse spre bărbatul care aparent voia să se sustragă din peisaj. Și atunci văzu negru în fața ochilor. Trosnindu-și degetele, se ridică de lângă ea, conștient că era pe mâini bune, și prinse trupul lui Harry. Pe lângă el, Harry era o insectă pe care o ridică cu ușurință de la pământ și o izbi de perete. Primul pumn veni rapid, urmat de al doilea și în curând de al treilea. În spatele lui auzi șoaptele; vestea cum că el era ducele nemilos se răspândea ca vântul printre cei cazați. Și voia să le facă pe plac acum, pentru că asta era ce își dorea să facă: să îl ucidă pe Harry, conte de Lunden, pentru că își pusese mâinile pe ea și își făcuse poftele cu gura ei. Voia să îl omoare pentru că o rănise acum, pentru că o împușcașe. Și, oh, cum voia să îl strângă de gât pentru că o văduvise de fericirea pe care o merita.

Mâna care îi atinse umărul, mâna lui Colt, fu cea care îl opri din a pune și mai multă presiune pe gâtul lui, rupând oasele și sufocându-l.

— Lasă-l în grija mea!, îi zise fratele său. Trebuie să aflăm mai mult, Bryght! Lasă-l în mâna mea! La naiba!

Îi dădu drumul brusc, iar Harry se prăbuși mai mult inconștient la pământ.

— O fac pentru că ea nu ar vrea să ucid pe nimeni. Privi mulțimea care se adunase în ușă. Pentru că nu eu sunt cel nemilos aici! Pentru că ea mi-a arătat asta...

Fratele lui dădu înțelegător din cap, în timp ce el se lăsă pe vine, o cuprinse pe Melody în brațe și răcni după un medic. În timp ce o strângea în brațele lui și o așeza pe pat, îi șoptea:

— Nu poți muri... Nu te voi lăsa să mori... Nu muri...

— Oh, Doamne..., gemu ea. Și când mai am puțin și mor îmi dai ordine să nu o fac!

— La naiba, femeie! Nu vei muri! Își aplecă capul peste al ei și o sărută rapid, o promisiune mută a vieții, împrumutându-i din energia lui. Apoi, capul i se îndreptă spre cer și privi norii de pe fereastră, mai mari și mai negri. Nu va muri!, jură sfidător în timp ce un tunet învolbura văzduhul.