Nemilos

24. Fațete

Câteva ore mai târziu, Bryght era așezat pe un pat de mușchi aproape de scoarța unui copac și smulgea ușor firele de iarbă. Un picior era îndoit, altul întins, vârful degetelor de la picior legănându-se în stânga și în dreapta, în timp ce bărbatul părea că aparținea de acest loc. Melody privea acest zeu și considera că așa era. Ochii lui privind cerul ușor înnorat – avea să plouă azi cu siguranță – se transformau, reflectând mișcarea rapidă a norilor plumburii. Barba întunecată începea să devină și mai proeminentă, făcându-l să pară bărbatul care era cu adevărat. Își mișcă privirea, scrutând orizontul. Mai era atât de puțin până în Nottingham... Disperarea o copleși câteva momente, astfel încât, cu inima zbătându-i-se în piept, se încruntă și comentă:

— Obosești cam des, Rothgar!

Ducele își ridică ușor capul și o privi, suflând un fir de iarbă spre ea. Un zâmbet apăru pe chipul lui și se întinse din nou, cu Edwin urmărind tăcut fiecare mișcare.

— Nu văd de ce ne-am grăbi. Apoi, când ea își încrucișă nervoasă brațele la piept, acesta ridică din umeri și se așeză în șezut. Mă doare piciorul în care am fost împușcat, îi zâmbi nevinovat, de parcă asta ar fi înduplecat-o.

Nimic însă nu o putea îndupleca acum pe Melody când conștientiza prostia pe care o făcuse dezvăluindu-și sentimentele. Era cu adevărat naivă să creadă că avea să fie bine când se vor trezi a doua zi în Nottingham. Nu putea rămâne lângă el și se îndoia că el își dorea ca ea să rămână cu el.

— Ce fetiță ești!, își dădu Edwin ochii peste cap pe un ton mai iritat decât s-ar fi crezut. Oricum Edwin era într-o dispoziție proastă în cele câteva ore de mers. Ăsta e mărețul duce de Rothgar? Ăsta e moștenitorul?, îl observă cum strânse din dinți și cum înghite în sec, de parcă mai avea puțin și se lupta cu Bryght acolo pentru ceva prostesc. Ăsta? Jalnic!, se strâmbă și se întoarse cu spatele, mângâind grumazul calului cu o furie potolită.

— Edwin!, îl apostrofă Melody. Nu înțelegea ura care îl cuprinsese pe acest bărbat acum, atât de aproape de îndeplinirea misiunii cu care fuseseră însărcinați. Bryght nu era bărbatul perfect, dar cu siguranță nu merita ura nimănui.

— Și tu ce ești?, se auzi glasul calm al ducelui. Al doilea fiu al unui baron?, își ridică o sprânceană deloc afectat de cuvintele lui. Jalnic, îi aruncă, dezvăluindu-și dinții.

— Poate, zâmbi Edwin răutăcios exact când Melody voia să intervină, spunând că le ajunsese tuturor pauza. Mama nu a fost mereu credincioasă, ridică acesta din umeri.

Melody înghiți în sec, șocată de cele auzite. Dumnezeule mare! Avea să izbucnească o dispută despre mama cuiva mai devreme sau mai târziu, iar ea nu voia să fie vorba despre mama ducelui. Se temea că starea de calmitate a ducelui avea să se dizolve foarte repede și avea să înceapă să amenințe și să dea cu pumnul în stânga și în dreapta. Nu putea lăsa asta să se întâmple, dar înaintea tensiunii acesteia se simțea neputincioasă.

— Credeam că vă înțelegeți, zise aceasta. Zilele astea voi doi...

— Noi doi nu vom fi niciodată prieteni, Melody, indiferent cu cine te culci tu!, îi aruncă Edwin, ceea ce o șocă și mai tare. Edwin păruse încă de la început un bărbat cumsecade, care știa să respecte o femeie și care nu era în stare de niciun rău. Fusese vocea rațiunii când degetele îi tremuraseră pe trăgaci prea aproape de țeasta lui Bryght.

— Grijă la limbă, milord, îi zise Rothgar. Am auzit că în această zonă umblă duci nemiloși care s-ar putea să ți-o taie, adăugă. Melody își plesni fruntea cu palma și oftă din tot sufletul. Neluând-o în seamnă, Bryght continuă cu privirea care ar fi putut ucide: Spune-mi, Edwin, de ce îți ajuți fratele?