Nemilos

7. Muzică luminoasă

Atât de sadice încât să ucizi?

Întrebarea aceasta îl chinuise până în clipa în care Edwin se dăduse jos din pat, nervos pe faptul că ducele se eliberase în urmă cu o seară. Încercă să nu pară foarte afectat, mai ales acum când ideea de crimă îi reapăru în minte și simți duritatea unui revolver în palmă, deși nu ținea nimic în mâini. Asta îl făcu să o privească cu ochii mijiți în timp ce își îndeplinea frugalnica rutină matinală. Ce știa Melody despre crimă? Și de ce îi pusese lui întrebarea asta?

Privi fără poftă micul dejun, recunoscând faptul că nu fusese niciodată fanul terciului. Își închise ochii, încercând să își îndepărteze atenția de la bolul din lemn pe care o servitoare îl adusese mai devreme. Preferă să își verifice piciorul: mușchiul fusese prea puțin atins, doar zgâriat, și nu se punea problema de oase rupte. Se bandajă lejer, urmărind cum Melody își prinde părul într-un coc pe care îl acoperă cu pălăria. O urmărise mai devreme cum își strânge sânii cu bandaje și aproape că se chircise în pat de durere. Femeile erau cele sadice – și nebune – dacă alegeau să facă una ca asta, mai ales că ea, Melody, avea sâni proeminenți – realizase asta seara-trecută. Cămașa fusese prinsă în pantaloni, deasupra pusă o vestă, iar peste vestă haina groasă, de lână, în care corpul fetei se putea pierde ușor. Oftă, simțind cum îl trec transpirațiile numai privind-o. Poate că trecuse mai mult timp de când fusese cu o femeie decât își imaginase inițial.

— Ar fi mai ușor dacă ai fi femeie, se trezi că îi spune în clipa în care ea se ridică, putându-i observa fesele pe care se mula materialul pantalonilor. La naiba cu tot! Vedea clar întregul trup.

— Nu ar fi, dădu ea din cap și se apropie de fereastră, lăsându-l pe Edwin să își termine micul dejun. Era încordată. Era o femeie precaută, care știa că era autoarea unei fărădelegi și care voia să plece de aici cât mai curând. Deși Edwin nu recunoștea, ea era șefa drumului și deja se abătuseră de la el. Femeile nu au asta pe față, indică cicatricea palidă. Un soare la fel de anemic îi lumina chipul pe măsură ce se apropia de geam. Plouase aseară, iar acum străzile erau înnămolite. Observă că oftează.

— La unele e și mai rău, ai dreptate, îi spuse. Dintr-un simțământ neînțeles, nu voia să o lase să înțeleagă că era urâtă. O cicatrice de acel gen era o hidoșenie pe chipul unei tinere fete, dar asta nu o făcea pe fată hidoasă. Și la naiba cât își dorea să știe cum o primisese!

Pentru prima dată în acea zi, Edwin își drese glasul, o privi și zise, înghițind:

— Melody, mă tem că Rothgar are dreptate. Ducele zâmbi, hotărând să îl placă pe acest băiețel. Această idee dispăru rapid când Edwin continuă: Așa putem să ne prefacem că el e servitorul nostru, iar noi doi suntem căsătoriți.

Căsătoriți. Ei doi. Zâmbi dezgustat de această imagine.

— Ai așteptat șase ore să o spui, nu-i așa Edwin?, îi aruncă ducele, conștient pentru prima dacă că trecuseră de-abia șase ore de când porniseră în tâmpenia aceasta de călătorie. Bănuiam în sinea mea că o vrei pe Melody numai tu, într-un pat, dar...

Edwin începea să îl contrazică, gesticulând nervos cu pumnii, când Melody, încruntată și obosită, le spuse:

— Nu voi fi femeie. Am încheiat discuția asta.

— Ar trebui, insistă ducele. Cumva, își dorea să o vadă din nou în rochie, așa cum o văzuse la debutul ei. Trebuia să îi vadă din nou decolteul. Cămășile masculine nu se bucurau de așa ceva. După ce o atinsese aseară, credea că muselina i s-ar fi potrivit cel mai bine, nu barchetul cămășii care atârna incredibil de greu pe umerii ei mici. Deși nu aș putea trece ca servitor niciodată, continuă, mulțumindu-se cu berea pe care servitoarea o adusese și de care observase că Melody nu se atinsese. Doar apă și ceai. Ce îngrozitor!, strâmbă din nas, hotărând că nici apa, nici ceaiul nu erau pe lista lui de băuturi preferate. În schimb, tu ești perfect pentru rolul ăsta, îi zise lui Edwin.