Nemilos

18. Tata Stone

— Recunoaște că ne-am pierdut!, exclamă ducele de Rothgar a doua oară în ultima jumătate de oră.

Melody își strânse buzele și privi în jur, furioasă. Flecăreala lui de peste drum și modul în care îi punea întrebări de natură personală o făcuseră să nu mai fie atentă pe unde mergea. Ultima dată când făcuse o călătorie de acest gen mersese într-o trăsură. Acum însă era pe spatele unui cal, cu o șa laterală și fuste care păreau că îi umbreau judecata. Încercase să îl evite, știind cât de mult rău avea să îi facă sfârșitul acestei nebunii, dar Bryght era de neevitat. Își mușcă buzele și privi spre Edwin. Bărbatul îi aruncase câteva vorbe, nimic mai mult. În sinea ei, simțea că îl dezamăgise prin comportamentul din sat. Totuși, nu îi păsa; nu ar fi putut să îl lase pe duce să moară pentru ceva ce nu era deloc adevărat – orientarea lui sexuală. În sinea sa se consolase cu gândul că dacă ar fi putut da timpul înapoi nu l-ar mai fi sărutat niciodată pe Rothgar, riscând să fie prinși într-o postură compromițătoare. Cealaltă parte a sa știa însă că mințea. Ar fi dat orice să îi simtă gura dulce pe întreg trupul său.

— Nu ne-am pierdut!, negă aceasta.

Drumul de țară arăta nefamiliar, de parcă nici nu mai fusese pe acolo vreodată. Trecuse ceva timp, într-adevăr, dar nu credea că trecuse atât de mult timp. Pe lângă asta, se lăsa un frig îngrozitor. Era de-abia septembrie, dar pe drumuri avea impresia că înaintase de-abinele în noiembrie. Își strânse mai bine șalul pe ea și încercă să își dea seama unde ajunseseră după ce ore întregi călăriseră fără oprire. Ceva în ea se grăbea. Nu știa clar ce, dar se grăbea să își sfârșească suferința. Cu cât scăpa mai repede de Rothgar, cu atât avea să se retragă fără ca cineva să dea de ea. Avea să se facă nevăzută. Și avea să îl uite pe ducele de Rothgar.

— Ba da, mormăi Edwin într-un târziu. Melody îl observă cum descalecă. De o oră ne învârtim în cerc, Mel. Cred că am cotit greșit ultima dată. Îl observă cum oftează, se apropie de ea și o ajută să coboare de pe cal. Fii atentă: mă îndepărtez și caut alte dovezi cum că aici ar fi măcar o civilizație. Dacă nu mă întorc în jumătate de oră...

— Nu!, exclamă ea și se îndepărtă puțin, gata să sară din nou pe cal. Nu ne despărțim, Edwin! Nimic bun nu poate ieși din asta.

— Mă tem că trebuie. Avem nevoie de un loc în care să îngrijim caii, dacă nu chiar să îi schimbăm. Faptul că ți-am schimbat deghizarea ajută: nu va mai fi căutat un flăcău roșcovan, pentru că ai devenit o tânără femeie căsătorită. Totuși, nu putem risca să fim ajunși de o persoană care te recunoaște, oricine ar fiea. Înțelegi?

În timp ce Edwin încerca să o convingă pe Melody, Bryght privea scena cu ochii mijiți. Nu putea spune că pe drum o revendicase pe Melody. Deși se apropiase de Edwin, nu simțea că se putea încrede complet în el. Totuși, cât timp o ținea pe ea departe de nătărău, nu putea să se plângă prea tare că acesta se îndepărta în pădure unde un lup furios ar fi putut să îl mănânce. Ridică din umeri nepăsător, privind cum Edwin se îndepărta.

Apoi își îndreptă atenția spre ea. După ce se pierduse în brațele lui cu o seară în urmă, răceala din ochii lui îl făceau să se întrebe dacă femeia aceasta nu avea de gând să îl ucidă la destinație, dat fiind faptul că își impunea să nu se atașeze deloc de el. Îi era imposibil. Vedea asta prea bine la ea. Cumva, simțea că Melody suferea. El unul știa că suferea de o dorință oarbă. Și acum, privindu-i trupul frumos, nu putea să nu se întrebe cum ar fi fost data viitoare dacă nu s-ar fi redus la a-i oferi numai ei plăcere. Deși îi plăcea să o satisfacă, ducele simțea nevoia să consume focul din vintrele sale. Dumnezeule mare, ea are prima femeie de care se apropiase atât de mult!