Nemilos

22. Dulce uitare

Harry Lunden o tratase pe Melody Talbot ca pe o târfă ieftină. Pentru asta, decise ducele de Rothgar în timp ce ținea în brațe trupul lui Melody încercat de atâtea răutăți, Harry avea să moară încet și dureros, căindu-se pentru ceea ce furase de la această fată: demnitatea. Copilei i se produsese o nedreptate care îi știrbise demnitatea, iar demnitatea nu se negociază. Nici el nu avea să negocieze cu ea. Avea doar să apese pe trăgaci sau să își înfigă spada în coatele contelui până ce acesta pierea. Odată cu el poate că aveau să piară și coșmarurile lui Melody.

Când ceruse să i se spună totul, Bryght nu era sigur că știa la ce să se aștepte. Bănuise multe, dar când în sfârșit adevărul fusese adus la lumină, îl șocase atât de tare, încât în urmă rămăsese numai furia. Mângâie ușor șoldul lui Melody, conștient de faptul că aceasta vărsase încontinuu lacrimi, probabil de rușine, de teamă, de neputință. Această durere a ei îl durea. Nimeni nu merita să fie tratat astfel. Oftă și își strânse buzele, pentru că nu putea să îi arate furia lui. Melody era și aș într-o stare îngrozitoare.

— Nu înțeleg..., o auzi spunând ușor aproape de gâtul lui. Îi aruncă o privire, realizând că ochii îi erau înroșiți, buzele umflate, iar fața udă. Cum putuse cineva să forțeze gura aceea? Era un adevărat sacrilegiu! Se abținu să îi atingă buzele, conștient de faptul că era posibil să îi retrezească amintiri urâte. Nu ești furios?, întrebă aceasta.

— Sunt, îi șopti el și îi șterse blând chipul cu mâna lui mare. Îi îndepărtă șuvițele de păr de pe față cu blândețe, deși acestea reveneau rebele lângă degetele lui. Dar Melody, eu nu sunt furios pe tine!, încercă să îi explice. Nu îmi imaginez de ce ai crede tu că te-aș desconsidera pentru ceva ce un măgar a făcut. Individul ăla ți-a atins gura într-un mod pe care tu nu îl doreai. Înghiți în sec, știind că probabil pentru ea un act sexual care putea aduce plăcere ambilor parteneri avea să fie întotdeauna împroșcat cu o amintire a violului. Totuși, continuă el, după ce te-a mutilat... Se încruntă, pentru că Melody nu îi spusese încă despre cicatrice. Temător de ce avea să se întâmple, totuși hotărât, întrebă: Cum s-a întâmplat asta, apropo?

Melody își strânse ușor buzele și oftă, lipindu-și fruntea de bărbia lui și atingând cu mâna ei micuță umărul său.

— După ce s-a întâmplat... ce s-a întâmplat, m-a împins furios. Mă simțeam mizerabil, așa încât am rămas să zac acolo, unde mă aruncase. Cred că asta l-a enervat, pentru că a scos un cuțit, mi-a prins capul în mâini și mi-a crestat fața. A spus că avea să mă facă urâtă, o femeie monstru. Și a reușit..., glasul i se pierdu înaintea acestei constatări.

După ce Harry ieșise, ea se privise într-o oglindă și realizase asta. Și plânsese până ce nu mai rămăsese decât teama că avea să îi facă lucruri și mai rele. Atunci, Melody își luase inima în dinți, ieșise din cameră și pe ușa din spate a hanului, refugiindu-se în prima căruță pe care o văzuse. Atunci nu știa unde avea să o ducă. Se întinsese cu chipul spre cer, cu sângele șiroindu-i pe față, dorindu-și să moară.

— Nicidecum, draga mea!, o contrazise el și îi ridică ochii. Se aplecă și culese cu buzele o lacrimă. Nicidecum! Melody, ești cea mai frumoasă femeie pe care eu am văzut-o vreodată! M-aș putea holba la tine milenii și nu aș putea găsi cuvinte potrivite pentru a te descrie. Ești specială. Iar asta – își trecu buzele peste cicatricea ei – te face și mai specială. După ce te-a mutilat, tu ai avut puterea să teridici și să scapi. Ești cea mai puternică femeie pe care am întâlnit-o vreodată, Melody!

Cuvintele lui îi atingeau sufletul rănit într-un mod pe care ea nu îl mai cunoscuse până atunci. Agățată încă de el, Melody se încruntă: