Nemilos

9. Contele sinucigaș

Lui Bryght i se întâmpla destul de rar să fie martorul unor abuzuri, asta pentru că de la moartea părintelui său și de la moștenirea titlului, ducele de Rothgar se dedase plăcerii de a împărți patul cu difertite fete tinere și frumoase – asta în timpul liber – și de a administra corespunzător moștenirea ce îi fusese lăsată spre binele celor aflați în grija sa. Alte tipuri de excese nu existau în viața lui, prin urmare ieșea destul de rar de pe domeniul său. Când o făcea însă reușea să descopere că în realitate omul nu era la fel de blând pe cât fusese răposatul duce. Acum, de exemplu, îl șocase palma pe care i-o administrase soldatul soției sale în fața unui copil prea mic. Femeile erau îngrozitoare, da, infidele, nesățioase, niște vrăjitoare, dar nu puteau fi tratate astfel. Nu puteau fi chinuite astfel. Nu se ridica mâna asupra unei femei, nu când raportul de forțe era și așa inegal. Prin urmare, ducele îi șoptise soldatului doar atât: se putea asigura că dispărea fără urmă dacă mai dădea în soția lui; și avea să afle dacă o făcea, pentru că el era duce; el putea face orice îi poftea inima. Soldatul se liniștise imediat, urmat de o criză înnebunită când dorise să o atace pe Melody. Se părea că nu înțelesese: nu avea voie să mai dea în nicio femeie, niciodată.

Acum însă, de când stătea aici alături de Melody și încerca să o aline, îi era dat să audă că el îl ucisese pe Marcus, conte de Lunden. Fost conte de Lunden, din câte știa el.

— Lunden..., repetă mecanic. Contele de Lunden...

În minte i se formă imaginea unui chip oval, palid, cu părul blond și ochii albaștri, zâmbăreț nevoie mare și cu o înălțime medie. Era totuși tânăr. Avusese douăzeci și cinci de ani.

— Marcus, continuă vocea ei să îi amintească.

Da. Văzuse mai mult decât chipul palid. Fusese și corpul, la fel de palid, gol în așternuturi. Stomacul i se întoarse pe dos. Cu siguranță se referea la acel Marcus Lunden.

— Marcus?, întrebă totuși, pentru că nu înțelegea de unde știa ea că el îl cunoscuse pe acel Marcus.

— Da, oftă Melody și simți că se încruntă. În hanul Maiden.

Acel nume blestemat. Sigur că își amintea. Își amintea prea bine, își amintea prea multe. Clipi înaintea ei. Pentru prima dată fu cuprins de panică. De unde știa Melody de contele de Lunden și de Hanul Maiden? Ce mai știa? Cum putea ea să îl dezonoreze, pe el, memoria tatălui său și pe toți cei la care ținea?

— Hanul Maiden..., acceptă tăcut realitatea, cu pumnii încleștați.

— Nu te preface că nu ai făcut-o, Rothgar!, izbucni femeia. Apoi el își aminti că îl acuza de crimă. Crimă?, se încruntă, pentru că nu era deloc adevărat. Nu ucisese pe nimeni, deși ar fi trebuit. Te-am văzut ieșind din han și...

Asta îi atrase atenția. Ea îl văzuse pe el ieșind din han? Oh, dar poate că Marcus avusese mai multe victime decât crezuse inițial. Înghiți în sec, pentru că în orele care se scursese sperase din tot sufletul că Melody era ușor diferită de restul suratelor sale. O vedea diferită. Era sclipirea din ochi – sclipirea din suflet – cea care îi spunea că Melody era specială și cea care îl făcuse să rămână, deși putea să îi rupă pe amândoi în bătaie și să fugă. Dar acum, confirmându-i că știa de Marcus nu făcea decât să îi spună că nu fusese mai mult decât una dintre târfele lui ieftine.

— Ce căutai tu acolo?, o întrebă acuzator.

— Nu schimba subiectul, strânse ea din dinți, iar blânda Melody fu imediat uitată sub masca lui Melody cea capabilă să îl împuște. Știu că l-ai ucis!