Nemilos

19. Somnul care ne-a cuprins

Să moară? Ducele se încruntă la femeia care se ridică prea brusc și care o zbughi în desiș. Melody să moară? O durere fără seamăn i se instală în piept în timp ce se scuză, alergân după ea. Zona rămânea una periculoasă, deși erau în apropierea unui oraș atât de mare. Nu putea risca siguranța ei. Inima aproape îi stătu când simți râsul bărbatului atât de aproape de el de parcă se afla lângă urechea lui. Se înfioră și continuă să se țină după ea, strigându-i numele, până ce izbuti să îi prindă încheietura și să o oprească.

— Melody! Fata rămase întoarsă cu spatele, ușor înconvoiată. Înghițind în sec, el se apropie. Era timpul să afle mai multe despre această fată, fie că ea voia să îi spună, fie că nu. De ce fugi? După ce îi ridică fața spre el, citind groaza în ochii ei întunecați, întrebă: De cine fugi?

Ochii ei se măriră, de șoc, de rușine, de furie, și îl împinse. Încercă să-l împingă, cel puțin. Ducele era atât de aproape de ea și o ținea atât de strâns, încât nu ar fi permis să se îndepărteze un centimetru.

— Lasă-mă!, strigă femeia. Doar lasă-mă!, urlă de-a binele la el.

În această forțare a ei, ducele recunoscu semnele crizei sale. Pupilele îi erau dilatate, buzele depărtate, fața palidă, trupul acoperit de sudoare și tremura din cauza frisoanelor. La naiba cu tot! O trase de mâini, făcând-o atentă, și îi șopti pe cel mai autoritar ton al său:

— Să nu îndrăznești să faci un atac aici și acum, Melody!, îi șopti în ureche.

— Nu pot respira..., acuză ea și se prinse de cămașa lui. Nu pot... Nu pot vorbi!

O prinse de umeri și o privi în ochi în timp ce vedea tremurul morții pe chipul său. Avea impresia că buzele îi erau mai albastre ca înainte, ceea ce trimise un junghi dureros în stomacul său. Brusc, găsi că această interiorizare a emoțiilor ei putea fi de vină. Poate că avea nevoie de o exteriorizare pentru a face totul să revină la normal:

— Țipă!, o îndemnă.

— Poftim?, făcu aceasta ochii mari la el.

— Țipă! Râzi! Plângi! Dansează! Cântă!, o îndemnă, scuturându-i ușor trupul. Nu îmi pasă ce faci, dar respiră naiba cum trebuie! Melody, nu e nimic în neregulă cu tine. Corpul tău te sufocă, te paralizează din cauza unei temeri pe care eu nu o înțeleg până acum. Apoi o prinse în brațele sale. Dar îți jur că o vei depăși. Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic. Nu voi lăsa să te atingă nimeni. Ești cu mine acum. Ești a mea!, zise el.

În timp ce îi asculta cuvintele, Melody simți că fiorul care o cuprinsese începe să îi slăbească pieptul. Își simți inima zbătându-se în piept și simți cum mâinile încep să i se încălzească. Începea să simtă mirosul lui – mosc, poate niște lavandă de la baia pe care o făcuse, un miros suportabil de cal – și realiză că își revenea. Ceva în ea revenea la momentul acesta, la îmbrățișarea lui caldă și la cuvintele de siguranță. Își dădu seama că era prinsă în brațele lui și așezată peste el, în poala sa, în timp ce mâna lui mare îi mângâia ușor părul. Probabil că societatea ar fi râs dacă ar fi știut că nemilosul duce de Rothgar stătea cu o criminală într-o poieniță și îi alunga temerile. Zâmbi.

— Nu toate femeile sunt mama ta, îi șopti, amintindu-și vorbele bătrânului. Nu toate femeile sunt infidele, mincinoase sau mai știu eu ce epitet îți trece prin minte.

Rothgar zâmbi înaintea cuvintelor ei. Asta însemna că își revenise. Își închise ochii, simțind furia și durerea la adresa femeii care îi era mamă și care îl dezamăgise atât de puternic.

— Știu, Melody, deși cu câteva zile înainte mă îndoiam de asta. A pretins că s-a căsătorit cu el din iubire. A jurat că îl iubește și i-a jurat fidelitate. Știu că tata a iubit-o mai mult decât pe sine, deși era mai în vârstă decât ea. O diviniza. Prin urmare, el i-a fost mereu fidel. Știu că la moartea lui i-a jurat că nu se va căsători cu nimeni din iubire pentru el, că locul lui în inima ei era de neatins. Acum mă gândesc că a spus asta doar pentru că eram noi toți acolo. Înghii în sec, conștient de frustrarea pe care o adunase în tot acest timp. Când îi priveam, Melody, îmi doream să am o relație ca a lor. Îmi doream iubirea lor și îmi juram că aveam să o fac pe Ophelia cea mai fericită femeie din lume, că voi încerca să o iubesc, deși nu ne cunoscusem încă. Lucrurile însă nu au rămas așa, iar eu am aflat curând că nu îmi doream deloc o soție ca mama.