Nemilos

6. Trei în același pat

Lordul Colt Cardinham era o priveliște monstruoasă, aidoma fraților săi. Cu puțin mai scund decât Bryght, la fel de masiv totuși, bărbatul care înăbușise revolte și care nu ocolea o bătaie bună, scrută îmrejurimile celui mai apropiat port din Liverpool. Purta o cămașă albă, pantalonii negri, mulați pe trup, cizmele până la genunchi, mănușile și haina. Emmet, valetul lui Bryght, știuse unde să îl găsească și îi povestise totul.

— Roșcatul l-a împușcat!, zisese impacientat Emmet.

Asta îl făcuse să tresară. S-ar spune că la câtă moarte văzuse Colt Cardinham, asta era o nimic toată. Totuși, era vorba despre fratele său. Era despre familie. Așa cum intuiseră răpitorii, verificase mai întâi portul. Acum însă se convinsese că nu putea fi vorba despre o răpire pe mare. Nu. Pe calul său, privi urât răsăritul. Ce voiau atunci de la el? Nu primise încă un bilet de răscumpărare sau o sumă monstruoasă – pe care ar fi plătit-o numaidecât. Știa doar că Bryght fusese luat și dus departe de moșia lui. Poate în est, gândi soldatul. Sigur în est.

O idee îi zdruncină mintea, așa încât privi spre secundul său, un bărbat de patruzeci de ani, cu ochii mici și căprui, cu o frunte lată și cu un nas turtit. Fuseseră prieteni încă din timpul în care Colt îl scosese de sub calul mort. Și rămăseseră astfel.

— Vreau să știu cum se descurcă Ophelia cu toate astea, zise el referindu-se la viitoarea lui cumnată.

Aparent, Wesley Rutledge – acesta era numele bărbatului – înțelese tacit de ce era această informație importantă. Dădu afirmativ din cap și se îndepărtă de pe deal, în timp ce Emmet, valetul, mult prea înfumuratul valet, sporovăia încontinuu despre rana lui Bryght. Se îndoia că era deja mort. Poate pe moarte. Poate. Își închise ochii, refuzând să se gândească la așa ceva. Mai devreme, când ajunsese în Liverpool, îi scrisese lui Wine. Prezența lui era necesară în vest. Lui Summer, care aștepta cuminte acasă întoarcerea fratelui ei și a cumnatei sale, îi scrise doar atât cât era necesar să știe. Nu voia să o îngrijoreze inutil.

— Mi-l poți descrie pe flăcău?, îi ceru lui Emmet. Dacă îți amintești, desigur.

— Cum său nu!, sări imediat valetul. Era mai scund decât mine – flăcău deci, gândi Colt – cu părul roșu ca focul și ochii mari și negri.

— Îmi poți spune mai multe lucruri care m-ar putea ajuta să îl identific corect?

— Păi, zise valetul, avea o cicatrice palidă, dar urâtă, pe față.

— O cicatrice..., Colt își închise ochii. Când auzise de păr roșu se gândise la irlandezi sau, mai rău, la scoțieni. Nu era însă cazul. Accentul pe care Emmet îl detectase era pur englez. Prin urmare, nu se putuse gândi decât la ducele de Shrewsbury. Era singurul roșcat suficient de prost încât să îi răpească fratele din cine știe ce motive sadice. Totuși, înălțimea nu se potrivea. Thaddeus era un gigant. Totuși, nu ar fi stricat dacă îi făcea o vizită. Oricât de ciudat ar fi sunat, Colt își amintea că ducele avea o soră și, adesea, femeile erau cu mult mai scunde și făceau lucruri mai nesăbuite decât bărbații.

Pe seară însă primi informația cum că Ophelia dispăruse. Atunci, la masa lui din han, Colt începu să își dea seama cum stăteau lucrurile.

— Melody, sora ducelui de Shrewsbury, nu era cumva prietenă cu Ophelia?

— Așa am înțeles, zise Wesley, dar rămase încruntat. Dar nimeni nu a mai auzit nimic de contesă, lord Cardinham. Cred că sunt șase luni...

Colt nu mai zise însă nimic. Avea să pornească spre vest în speranța că putea călători mai repede decât răpitorii lui Bryght. Și vai de gâtul celor care îl atinseseră pe ducele de Rothgar. Vai de pielea lor!