Nemilos

10. Băiatu' lu' tata

Dacă aveau să continue astfel, aveau să ajungă în Nottingham peste o lună, își zise Melody îmbufnată, așezată pe o banchetă din lemn, la o masă lungă, dar la care de-abia încăpeau cei doi bărbați care o însoțeau. Se părea că atunci când înfulecau, Edwin și ducele uitau că erau inamici. Ea una știa că uitase că îi era inamic pentru clipele în care se refugiase în brațele sale. De câte ori o făcuse până acum? Trei? Avea să existe o a patra oară? Se trezi că dorea să existe o a patra oară. În viața ei se bucurase prea puțin de atingerea unor brațe masculine. Atingerile lui Thaddeus erau mereu fraterne, Marcus nici nu pusese mâna pe ea, iar Harry, cumnatul ei... Ei bine, el își așezase mâinile pe ea doar pentru a o constrânge să îl accepte. Și nu reușise.

Mâinile lui Bryght...

Ducele și Edwin mâncau cu înghițituri mari plăcintă cu carne de miel, dădeau pe gât bere și se amenințau voalat, făcând din prânzul acesta un alt joc. Melody își încrucișă brațele la piept și privi precaută în jur, întrebându-se dacă nu cumva totul era un joc. Jocul lui Rothgar. Înghiți în sec și nu putu să nu revină asupra mâinilor sale. Le simțise, la urma urmei, pe spatele ei, pe sânul ei, pe coapsa ei. Întotdeauna erau indecent poziționate, totuși precaute, tandre, blânde, protectoare. De câte ori își așeza mâna pe o porțiune a corpului său anunța tacit că nu ar fi avut milă pentru oricine i-ar fi smuls-o din brațe sau ar fi atins-o. Dacă era ceva cu adevărat păcătos la bărbați, mâinile erau aceste instrumente ale Diavolului. Privind brațele puternice, urcă în sus, pe claviculă. Vedea pe sub cămașă că sfârcurile lui – era straniu să se gândească la un bărbat ca având sfârcuri! – erau întărite, fără a fi însă ceva indecent. Realiză totuși că această idee îi făcea sânii să fremete. Nu credea că mai simțise vreodată căldura asta străbătându-i corpul. Nu credea... Își închise ochii. Și ajunge apoi cu privirea la buzele lui păcătos de pline, la barba care începea să îi mângâie chipul, la chipul acela, la ochi, la... Ochii. Ochii lui gri, reci, duri o priveau de parcă ea era felul doi pe masa lui. Pe masa lui Rothgar...

Împinse deoparte cana. Poate că băuse prea mult pe stomacul gol.

— Să știi că atragi mai multe priviri cu aia pe față, fiule, îi zise ducele neprevăzut. Melody realiză că avea din nou eșarfa înfășurată în jurul chipului. De ce o porți, oricum?, și se repezi la băutură, realizând că putea înghiți mai mult decât ea și mai repede. Modul în care gâtul i se mișca de câte ori făcea asta o neliniștea îngrozitor. Ar fi putut săruta ea vreodată omulețul care se zbătea în gâtul lui? Să îl sărute? Dumnezeule! Ce era în mintea ei?

Fără vreun avertisment, ducele se întinse spre ea și trase eșarfa de la gura ei. Se încruntă și fu pregătită să îl plesnească. Apoi realiză ridicolul situației. Nu putea ca fiul să își plesnească părintele. Bombăni din nou și roșii. Nu era obișnuită să își arate fața. Nu mai era obișnuită să își arate fața. Totuși, nu avea să îi arate că o deranja cicatricea. Luă eșarfa și o legă neglijent în jurul gâtului.

— Las-o, Rothgar!, îl auzi pe Edwin luându-i apărarea. Corpul lui Edwin emana o căldură binevenită în tot frigul lunii septembrie, dar nicidecum hipnotică precum a lui Bryght Cardinham.

— Ia spune-mi, Edwin, de când îți place fiul meu?, întrebă ducele în timp ce își ștergea mâinile de o cârpă.

— Vezi-ți de treaba ta!, mârâi Edwin în direcția lui.

— Sunteți ca niște copii needucați!, izbucni ea sătulă de împunsăturile fiecăruia. Puteți să încetați? Nu sunt distracția niciunuia dintre voi. Eu conduc asta aici, tocmai pentru că Ophelia are mare încredere în mine. Are încredere că îl voi ține departe de fericirea ei până ce aceasta va fi legală. Apoi se întoarse dojenitoare spre Edwin: Colt poate fi chiar în spatele nostru!