🍃Padurea in care ne-am intalnit🍃 •{a Legolas fanfiction story}• In Română:)

~ne vom mai revedea?~

Am pornit incetisor spre palat, ne-am furisat inauntru si ne-am luat ramas bun, despartindu-ne pentru a merge in camerele noastre.
Eu ma simteam mai bine ca niciodata. M-am schimbat in pijamale si m-am aruncat in patul meu. M-as fi gandit toata noaptea la clipele petrecute de noi doi, insa somnul m-a furat inainte sa mai pot protesta.

Se facu dimineata. Din nou ma trezisem devreme, soarele abia rasarea. M-am imbracat intr-o tinuta comoda si eleganta, apoi am dat sa plec din camera, dar am fost surprinsa de un elf de garda.
-Domnisoara Aubree, sunteti chemata la tronul regelui Thranduil. Ar dori sa discutati.
-Oh! Desigur! raspund eu grabita, putin panicat de ce va zice regele. Imi amintisem cuvintele reci si aspre pe care ni le-a aruncat la cina.
Astfel, l-am urmat pe gardian pana la tronul regelui. Acesta facu o plecaciune scurta in fata tronului si pleca in liniste. Am vazut ca pe langa tron mai era si tatal si fratele meu, precum si Legolas. Toti pareau mahniti si seriosi. Callon chiar se uita urat la mine. Tata avea o privire dezamagita. Iar Legolas statea drept si privea mahnit in pamant.
-Majestatea voastra, m-ati chemat. Ce se intampla? intreb eu, acum fiind foarte speriata.
-Un gardian care patrula imprejurimile castelului seara trecuta m-a anuntat ca printul Legolas si fiica lui Haldir din Lórien isi "impartasesc sentimentele" in poiana de langa oras, spuse nervos Thranduil, dupa care se lasa o liniste apasatoare. Puteti sa imi explicati actiunile acestea?
Eu am ramas tacuta. Mi-am deschis gura sa zic ceva, dar am inchis-o repede, strangand din dinti. Stiam ca nimic nu o sa rezolve situatia asta. Dar totusi am dorit sa imi cer iertare.
-Imi cer sincere scuze. Nu mi-am dat seama ce fac. Am fost nesabuita.
-Macar recunosti acest lucru. Sincere aprecieri, insa acum trebuie sa revin la subiect. Din cauza intamplarilor petrecute in seara precedenta, Lothlórienul si Regatul Padurean nu vor mai creea o alianta! Sunteti fericiti de ceea ce ati cauzat? Sunt dezamagit. Din cauza aceasta nu va voi mai lasa sa aveti contact VREODATA! de-a dreptul striga Thranduil. Ecoul vocii sale pline de manie rasună in palat.
Vreodata nu m-am simtit mai prost, mai vinovata, ca acum. Ma simteam dezgustatoare, demna de urat si evitat.
-Imi cer sincere scuze pentru ce a cauzat fiica mea! rupse tata tacerea cu vocea sa tremuranda.
-Fara alte lucruri de adaugat, va gonesc din palatul meu. Plecati la poporul vostru, si nu va mai intoarceti vreodata!
Cu totii am plecat capul, supusi, apoi am fost condusi de niste garzi afara, unde ne astepta grupul nostru. Am observat ca tata inca era extrem de mahnit, iar Callon imi arunca priviri dusmanoase.
Am incalecat si am pornit la drum, fara sa mai scot un cuvant. Eram distrusa. Nu ma mai puteam intalni cu Legolas vreodata, si nici macar familia nu ma mai privea cu ochi buni. Vroiam doar sa ma inchita pamantul pe loc si sa nu mai vorbesc cu nimeni, niciodata, pana cand cineva sa mai doreasca sa ma imbratiseze sau sa ma primeasca cu o vorba buna. Dar nu puteam face asta.
Galadriel ma privi. Ochii ei stralucitori de un albastru minunat ma atintisera. Pe chipul ei nu se citea nici o emotie, pana cand imi linisti partial sufletul cu un zambet cald de consolare. Ii eram vesnic recunoscatoare, si cred ca ea a inteles asta.