🍃Padurea in care ne-am intalnit🍃 •{a Legolas fanfiction story}• In Română:)

~Cap. 40: conducatoarea legiunilor~

Haldir a fost jelit de noi pana la rasaritul complet al soarelui. Dupa care, un soldat elf veni la noi.
-Domnita, acum se va aprinde colina cu corpurile soldatilor Elfi. Doriti ca si comandantul Haldir sa fie pus acolo? intreba el.
-Nu. As dori sa fie pastrat al sau corp pana la plecarea noastra inapoi in Lothlórien. Nu zabovim mult in Gondor. In maxim o saptamana si cateva zile ne vom intoarce aici. Pana atunci as dori ca al sau corp sa fie pastrat cat mai bine, i-am raspuns mâhnită.
-Desigur, domnita, spuse soldatul si pleca sa dea de veste.

-Dar mama, acun cine va ramane sa ne conduca? Legiunile noastre nu pot fi lasate de capul lor! spuse Alvar.
-Eu zic sa fie Callon. El este barbatul dintre noi. El merita contolul legiunilor, am spus eu.
-Sunt de acord ca tata sa fie, spuse Merdanain.
-Insa eu cred ca mana ar trebui sa fie, zise Aluin.
-Aubree, imi spuse fratele meu privindu-ma in ochi si punandu-si mana pe umarul meu stang, eu imi acord cuvantul tie. Tu l-ai vazut pe tata murind si tu l-ai razbunat. Tu l-ai iubit mereu si l-ai apreciat pentru tot ce ne facea. Tu meriti sa ii duci munca di misiunea la bun sfarsit. Fii binecuvantata, Aubree, sora mea!
L-am privit in ochi pe Callon si l-am imbratisat brusc.
-Iti multumesc frate! Stiu ca e greu sa iti lasi mandria familiei in mainile surorii tale iresponsabile!
Cu totii ma priveau cu ochii sclipind.
Dupa cateva momente m-am dezlipit din bratele fratelui meu.
-Lasand deoparte momentele lacrimogene, trebuie sa mergem. Ultima mea discutie cu tata a fost despre nevoia de soldati a Gondorului. Dupa ce pleaca legiunile Rohanului ne vom lua dupa ele. Am avut pierderi masive, asa ca ne vom grupa cati mai suntem si ne vom lua dupa ei.
Cu totii au aprobat din cap.

Seara am mers la cortul regelui Théoden.
-Pot vorbi cu Măria Voastră?
-Desigur! Ia loc, domniță.
-Domnul Meu, dorim si noi sa venim cu voi spre Minas Tirith. Cati mai suntem, mai avem forta sa ii ajutam in batalie.
-Gondorul are nevoie de ajutor, desigur. Apreciem ajutorul vostru. Inseamna mult si va afecta cu siguranta soarta Pamantului de Mijloc.
Apoi, regele imi explica planul sau de deplasare. In doua zile jumatate vom ajunge acolo.
-Sper doar ca vom ajunge la timp... spuse regele intr-un sfarsit.
-Vom reusi sa ajungem acolo in timp. Nu vom lasa ca armia Mordorului sa distruga Orasul.
-Si cu asta inchei, domnita. Fiti cu sufletele in pace!
-Asemenea, Domnul meu!
Si cu asta am iesit in cortul sau. Dar ceva imi atrase atentia. Cu coltul ochiului am vazut o claie de par carliontat si saten. Am incremenit si m-am uitat in jos. La picioarele mele statea un piticut, un Hobbit.
-Hei! Tu esti unul din hobbitii care au trecut in casa mea! Meriadoc Brandybuck, asa este?
-A, domnita Aubree! Da, eu sunt, dar imi puteti spune doar Merry, daca va face placere.
-Ce faci pe aici Meriadoc?
-Sunt un fel de scutier al regelui. M-am angajat in slujba lui si acum stau singur, fara prieteni hobbiti, fie elfi sau oameni, sau gnomi. Si ma amarasc singur. Mi-e frica de razboi si de intunericul etern al cerului.
-Maiestre holbytla, nu iti fie frica! Daca nu vor fi altii care sa te sustina si sa te apere, voi fi eu! De cauti ajutor mereu va voi acorda. Iti iubesc semintia si obiceiurile voastre, iar va voi apara.
-Iti multumesc domnita! Mi-ai mai usurat inima grea!
I-am zambit si m-am ridicat in picioare. Era ciutat portretul: un hobbit mititel cu straie usoare si curate care se uita in ochii unei elfe inalte cu armura neagra stralucitoare si stropita cu sange.

M-am indeparatat zambind si am ramas pe ganduri privind ultimele raze ale soarelui, ultimele raze ale sperantei.