Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Primul lucru pe care îl observ este branula albastră, fixată de brațul meu de doi plasturi albi. Privirea îmi călătorește de-a lungul tubului subțire, în sus, până la punga pe jumătate plină cu un lichid transparent, la care acesta este montat. Mirosul de medicamente și dezinfectant îmi ustură nările. Lumina mult prea puternică din salon îmi rănește ochii. Tâmplele zvâcnesc ritmic. Degetele mâinilor și picioarele sunt complet reci.
Cerul gurii și gâtul țipă după un pahar cu apă, însă durerea instalată în abdomen mă împiedică să execut orice mișcare. Dumnezeule, nu! Ca o tornadă, ultimele amintiri, înainte să devină totul negru, vin peste mine. M-am trezit datorită unei înțepături în partea inferioară a pântecului. Odată la câteva secunde durerea revenea, din ce în ce mai puternică și mai persistentă. Am întins mâna să-l trezesc pe Dante, însă nu se afla în partea sa de pat. Speriată, m-am ridicat în picioare, însă genunchii m-au lăsat în clipa exact următoare. Am văzut sângele din pat. Sângele ce se întindea pe coapsele mele. Baia. Dante.
Inconștientă, mut mâna stângă peste stomac, deranjând branula și simțind cum lacrimile se adună în colțul ochilor. Un icnet chinuit îmi scapă printre buze, și un firicel roșu țâsnește din locul în care a fost pus fluturașul. Simt căldura acestuia, opusă pielii mele înghețate. Simt și fierbințeala lacrimilor ce gonesc cu viteză peste obraji, spre bărbie. Nu, te rog. Respirația mi se dereglează. Bătăile inimii se intensifică și frica pune stăpânire pe fiecare organ din interior. Orice, doar asta nu.
— Maira.
Smucesc capul spre dreapta. Oasele gâtului au trosnit în urma mișcării bruște. De ce nu mai simt nimic? De pe un fotoliu gri, lipit de perete, se ridică Dante. Are ochii roșii. Aceleași haine pe care le-a avut când m-a găsit în baie. Chipul frumos îi este scăldat în suferință. Veșnicul amuzament din irisurile sale lipsește. Părul nu-i mai este răvășit ca de obicei... este vizibil neîngrijit. Umerii îi sunt lăsați, parcă o greutate imposibil de văzut ochiului, atârnă deasupra lor.
Într-o fracțiune de secundă ajunge lângă mine. Se lasă pe vine, îmi prinde cu forță ambele palme și fruntea îi cade peste ele. Deschid gura să întreb ce se întâmplă. Nu iese niciun sunet. Încerc să-mi retrag mâinile. Nu pot să mă mișc. Sunetul gros, venit din adâncul pieptului, îi scutură tot trupul și mie îmi trimite inima direct în stomac. După el, urmează unul, și încă unul. Picături calde se lovesc de dosul palmelor mele.
— Mi amor, suspină. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Nu am știut. Nu...
Este oprit de propriul plânset. Sunt îngrozită. Pieptul îmi urcă și îmi coboară datorită gurilor uriașe de aer pe care le inhalez. Panica mă acaparează de-antregul. Ce se petrece? Lacrimile nu încetează să cadă. Nici ale mele, nici ale lui. Capul îmi vâjâie groaznic. Măruntaiele sunt încolăcite între ele, sâcâindu-se reciproc, cauzând o stare de vomă care amenință să scape.
