Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Habar nu am ce concluzie să trag în legătură cu faptul că Maira doarme pe canapea. Încălțată. Cu hanoracul pe ea, deși e cald. Zona de sub ochi îi este umflată și vârful nasului roșu. Sunt conștient că a plâns, realizez lucrul ăsta. Mă întreb dacă a avut iar un coșmar. Dacă ațipește ziua, nu le are. De obicei, apar doar noaptea. Fix când ar trebui să se odihnească. Jur că aș lua tot greul asupra mea, dacă aș putea. Mă doare sufletul ori de câte ori se trezește aproape plângând. Ori de câte ori mă roagă și mă pune să îi promit că nu o să reneg copilul în cazul în care ar păți ceva. Până acum, am crezut că știu ce înseamnă durerea și ce reprezintă ea. Nu puteam să mă înșel mai tare.
Durerea e frica asta constantă, care nu pleacă niciodată. Îmi e frică că la final, eu o să rămân aici și Maira s-ar putea să nu. Îmi e frică că la final, o să-mi țin copilul în brațe și Maira nu o să fie prezentă. Poate sunt prea negativist și privesc doar partea proastă a lucrurilor... dar nu pot să nu pun răul înainte. Mi-am învățat lecția. De câte ori m-am culcat pe o ureche, de atâtea ori viața mi-a fugit printre degete și totul s-a dus la vale. Dacă să fiu în alertă șapte zile din șapte presupune că pot să controlez măcar puțin ce mă înconjoară... atunci asta o să fac. Nu o să permit ca lucrurile să meargă diferit de cum vreau eu. De acum, o să am grijă de oamenii pe care îi iubesc, în felul meu. Dacă decid că punându-se în bătaia gloanțelor e ceea ce trebuie să facă, atunci exact lucrul ăsta îl vor face. Fără discuții.
Când am permis altora să-mi dicteze viața am fost mic și prost. Timpul ăla a expirat. Am devenit fix ceea ce voiau ceilalți de la mine. Ce voia tata de la mine, deși acum îmi ține morală că lipsesc prea mult de acasă când logodnica mea este însărcinată. Nu asta a vrut de la mine? Să fiu în stare să apăr ce a construit bunicul meu? Îmi cere să stau acasă, când problema cu rușii încă nu a încetat. Nici măcar nu a început. Carlos aberează baliverne ori de câte ori îl întreb ceva. Fedor mi-a spus deja tot ce știe. E imposibil să-mi mai dezvăluie amănunte. Eu ce trebuie să fac? Să joc rolul tăticului în devenire, fericit și fără nicio grijă pe lume? Când în realitate, pot să primesc un glonț în cap de fiecare dată când părăsesc casa? Mă tem că nu îmi permit luxul ăsta. Tata și l-a permis și acum mama s-a răcit de mult, într-un mormânt nenorocit. Maira nu o să pățească asta. Nu cât timp respir.
Și acum, de parcă nu aveam deja destule pe cap, intervine și javra de Victor. La un moment dat, răbdarea mea o să se sfârșească și mi-e milă de cine o să fie în fața mea. Trei zile nenorocite mi-au trebuit să aflu că au fost surprinși, de niște camere de supraveghere din apropierea podului, cu trei ani în urmă și că de fapt, cetățenia Columbiană a lui Carlos este destul de falsă. De atunci, nimeni și nimic nu i-a mai văzut împreună. Nu până să dăm nas în nas cu ei zilele trecute. Să-mi mai spună Maira că mă grăbesc să trag concluzii înainte să știu adevărul. Ce dovezi vrea, ce trebuie să îi trântesc în față să priceapă odată pentru totdeauna că Victor e o mizerie și că iluzia creată în jurul lui e decât un rol care se pare că a ajuns la final. O să aflu tot. Absolut tot. Și atunci, mă jur pe sufletul mamei mele că nu o să îl las. Și-a bătut joc destul timp. O să-i arăt că nu mai sunt copilul bătut în cap care i-a crezut minciunile ani la rând. Maira poate să se opună cât dorește. O să-mi mulțumească mai târziu. Nu va avea ceva de spus în privința asta.
