Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Să fii neputincios în fața sorții, este unul dintre cele mai grele momente prin care trece un om de-a lungul vieții. Să ai mâinile legate, să nu poți face nimic să-ți schimbi destinul, nici măcar puțin, e cea mai mare tortură la care ești supus. În ăștia douăzeci și patru de ani de când sunt pe pământul ăsta, am avut ghinionul să atrag extrem de multe circumstanțe care să mă aducă într-un fel sau altul într-una dintre situațiile de mai sus.
Peste unele am putut să trec fără prea mari probleme. M-a durut, dar am tras o gură de aer și am mers mai departe, asigurându-mă că nu o să mă mai gândesc vreodată la trecut. Altele, au avut nevoie ani, ca să mă acomodez într-un final cu ideea că nu am avut ce să fac să schimb ceva. Dar, din nou, am trecut peste. Mama, de exemplu. Moartea ei a fost cea mai dureroasă pierdere pe care am suferit-o... până să o las pe Maira să plece. A fost îngrozitor. Nu aveam să o mai văd vreodată. Acceptarea acestui fapt a fost chinul. Însă trecerea timpului a astupat golul format în sufletul meu. Așa cum spuneam, nu puteam să fac ceva ca să schimb împrejurările. Vorbind de Maira... a fost diferit. Am avut mingea în teren. Am pasat-o adeversarului și urmările le cunosc cu toții. Era „bine", în viață, și totuși nu o puteam vedea, nu puteam vorbi cu ea.
Atunci – în seara aia, când soarta se așezase iarăși în fața mea, râzând cu toți dinții de neputința mea, trebuia să așez pionii după bunul meu plac. Nu există cuvinte care să exprime sentimentele pe care le-am avut. Ce am simțit. Ce gânduri îmi treceau prin cap. Tot ce crezusem frumos odată, căpăta nuanțe întunecate în fața ochilor mei și, ca de fiecare dată, nu puteam să fac o mișcare. Nu știam ce mișcare să aleg. Femeia sau copilul. Partea egoistă din mine, a ales-o pe Maira. Mereu o va alege pe Maira. Partea din mine care își dorește o familie a vrut, pentru o secundă, copilul. Ce familie ar fi fost aia fără Maira? Niciuna. Egoismul a preluat controlul și am fost la un pas să dau aprobul doctorului să înceapă chiuretajul.
Întâmplarea care a făcut ca nici măcar să nu apuc să deschid gura, a fost nu am habar ce urgență unde prezența doctorului a fost obligatoriu necesară. Dacă ar fi întârziat o singură secundă, aș fi făcut cea mai mare greșeală. Nu doar că aș fi renunțat la primul meu copil, dar aș fi rupt în bucăți și ultima porțiune din inima Mairei care a rămas intactă în urmă tuturor greutăților prin care a fost forțată să meargă. Aș fi distrus-o, la propriu. Știam ce decizie avea să ia. Asta m-a trezit la realitate. Am îndepărtat egoismul, durerea, totul și am gândit ca și cum nu eram în punctul în care puteam să pierd tot ce am mai de preț pe lume. Am ales să nu decid în locul ei. Că am încercat într-o oarecare măsură să-i influențez decizia, este cu totul o altă poveste.
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Iubesc copilul ăla, din tot sufletul, și încă nu l-am cunoscut. Nu am simțit vreodată... felul ăsta de iubire pe care i-l port. E diferită față de iubirea pe care o am pentru Maira. E necondiționată. Izvorăște de undeva din interiorul meu și nu se oprește, crescând tot mai mare cu fiecare zi ce trece. În ultima perioadă, de abia aștept să ajung acasă, ca să nu fac nimic altceva decât să o privesc pe Maira și să visez cu ochii deschiși la momentul în care, într-o zi, o să intru pe ușă și o să o văd cu copilul nostru în brațe.
