Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În liniște, o ajut să își prindă părul într-un coc. Hainele sunt pline de sânge – mi se întoarce stomacul pe dos. Știu că nu e sângele ei, știu că fizic e bine, dar nu-mi pot opri creierul din a aduce înapoi o imagine similară, petrecută cu cinci luni în urmă. Mă forțez să pricep că petele de pe pielea și pijamalele ei provin de la altcineva. Îmi repet că trebuie să-mi revin, pentru că are nevoie de mine lucid. Sau cât de lucid e posibil, cel puțin. Terminând cocul, cobor mâinile spre tivul bluzei de pijama și o ridic încet. În afară de palme și față, e suficient de curată încât să nu se sperie dacă se privește în oglindă. Însă am întors-o cu spatele, ca să nu surprindă nici măcar cu coada ochiului o bucată din propria reflexie. Are întreagă expresie bântuită; refuz să se privească așa.
— Kayla e în regulă? întreb ușor, aruncând partea de sus a pijamalei spre toaletă, ca să nu fie în raza ei vizuală.
— Mă simt bine; presupun că da. Voi suna mâine la cabinet, pentru orice eventualitate.
O sărut pe frunte. Rețin lacrimile care îmi dau târcoale de minute bune și mă las pe vine, apucând marginea pantalonilor și a lenjeriei. Îi scot simultan, azvârlindu-i în același loc cu bluza. Fiind la aproape același nivel cu burtica, îmi rezerv un moment să trimit un gând bebelușului nostru. Un gând pe care sper să-l primească, printr-o minune. Am nevoie să îi dea putere Mairei. Am nevoie să mă ajute, deoarece singur mă tem că o pierd. De data asta, mi-e frică că eșuez de unul singur. Sunt în stare să port pe umeri responsabilitatea celor întâmplate în seara asta, dar nu pot suporta agonia pe care o văd încrustată pe chipul ăsta frumos pe care-l iubesc. Pur și simplu nu pot. E mai dureros decât orice lovitură am încasat până acum.
— Orice simți, orice gândești, mă ridic, mușcându-mi obrazul, ca să nu plâng. E firesc, închei. Este normal să te doară, să fii confuză, furioasă sau speriată. Te rog un singur lucru: nu mă îndepărta. Nu te închide în tine. Nu mă da laoparte, când avem cel mai tare nevoie unul de celălalt. Te implor, permite-mi să te ajut. Și dacă nu reușesc, dă-mi voie să sufăr odată cu tine. Doar... încearcă, bine? Pentru noi. Pentru fetița noastră.
Aprobă printr-o mișcare slabă a capului. E OK, e bine și așa. Îmi dau tricoul jos și îl las la intrarea cabinei, pentru a putea călca pe el la ieșire, ca să nu alunece. Îi prind palmă, blând, și o stabilizez cu atenție în timp ce trece peste prag. Am pornit apa imediat cum am intrat în baie, deci ar trebui să fie caldă deja. Totuși, întind mâna sub jeturi, să fiu sigur. O îndemn să pășească dedesubtul apei și-i dau capul pe spate, domol. Închide ochii, scoate un sunet mic, asemănător unui oftat, însă mă lasă să o curăț. Trec buricele degetelor mari pe obraji, de mai multe ori, până îndepărtez urmele de sânge uscat. Procedez la fel cu fruntea, bărbia și vârful nasului. Când termin de eliminat petele, mă întind după săpun și fac spumă în palme, înainte să parcurg aceeași pași. La final, chipul îi este din nou curat, lipsit de orice dovadă a ceea ce s-a întâmplat jos, mai devreme. O privesc o secundă, din cap până în picioare. Tremură. Încă nu s-a oprit. Înghit în sec, simțind nevoia disperată să las lacrimile afară.
