Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Închid ușa în spatele meu, fără să o scap din ochi pe Maira. Se îndreaptă spre dulap, dezbrăcându-se din mers. Apa pe care am folosit-o încercând să o calmez a ajuns mai mult pe haine și în părul ei. Șuvițele umede-i alunecă pe spate, clătinându-se în urma pașilor pe care îi face. E mai bine acum. Fizic vorbind. Atacul de panică – sau orice o fi fost chestia prin care a trecut s-a risipit. E stăpână pe propriile picioare, roșeața îngrijorătoare a pielii a dispărut și pare să poată respira normal. Emoțional, sunt ferm convins că e un dezastru. Am văzut-o pe chipul ei, când a pus cap la cap ce spunea Carlos. Am văzut-o după, când a cerut apă, vizibil străduindu-se să tragă aer în piept. O văd acum, refuzând să comunice.
Știu că am greșit. Nu trebuia să o chem în birou. Nu trebuia să afle. Dacă știam că se va ajunge în punctul ăsta, luam informația cu mine în mormânt. Am vrut doar îi arăt că, spre deosebire de ea, sunt sincer. Puteam să descos de unul singur încurcătura în care ne aflăm și să păstrez pentru mine faptul că cel care a promis să nu o dezamăgească vreodată, e un om de ultimă speță. Puteam să o protejez, să o țin în continuare cât mai la distanță de părțile urâte ale lumii. Dar am preferat să nu. Am preferat ca, măcar odată, să priceapă că acțiunile au repercusiuni. Plăcute sau mai puțin plăcute, după caz. Dar niciodată nu mi-am dorit să escaladeze așa lucrurile. Încă nu m-am liniștit. Sângele continuă să-mi fiarbă în vene, speriat de ce s-ar putea întâmpla.
Nu am uitat condiția Mairei. Nu o să uit vreodată că mi-am pus copilul în pericol, ca să o învăț o lecție. Sunt conștient că am întrecut limita, însă n-ar fi înțeles niciodată. Nu i-am spus nimic despre ieșirea nocturnă pe care a avut-o cu Carlos. Am bănuit de la bun început, dar am ales să închid ochii, pentru că nu am vrut să o stresez. Am închis ochii de prea multe ori de-a lungul timpului, încât am ajuns o piesa de fundal, a cărei părere nu contează deloc. Am rugat-o în repetate rânduri să rărească ieșirile prietenești cu Rodriguez. Mă deranjează. E o conexiune pe care nu o s-o înțeleg vreodată, oricât de mult aș încerca. Omul ăla a împușcat-o, a răpit-o și a ținut-o aproape o săptămână în mizerie, nemâncată. Nu a fost suficient? Pe baza cărui lucru sunt atât de apropiați? Sunt dispus să accept orice amiciție bizară au, dacă m-ar anunța ce intenționează să facă. Un simplu mesaj cu „mă întâlnesc cu Carlos" e de ajuns.
Nu am nimic împotrivă să fac sacrificii în ceea ce o privește. Dacă e fericită, sunt fericit. Tot ce am vrut a fost transparență. Deși mi-aș jupui pielea de pe mine, aș lăsa-o să facă orice-o taie capul, atât timp cât știu unde și cu cine este. Cer atât de mult? Am prea multe pretenții? Mi-a spus că se simte singură; am redus timpul petrecut la academie, ca să-i fiu alături, cu toate că rușii îmi suflă în ceafă. Am pus siguranța tuturor în pericol – fără să mă intereseze, ca să îi fac pe plac. Îmi dau silința, de fiecare dată, să fie cât mai bine cu putință, să nu se îngrijoreze asupra unui singur lucru și asta e ce primesc înapoi. Ignoranță. Din partea singurei persoane care e capabilă să mă îngenuncheze, cu un singur gest. Cred că asta mă doare cel mai tare. Deși nu vreau, mă întreb dacă nu cumva încerc prea mult. Refuz să pun și cealaltă întrebare care mă macină. Sunt sigur că mă iubește. În felul ei, o face. E normal să nu mai fie ca la început. Între atunci și acum au avut loc evenimente care ne-au schimbat. Ani care au trecut, aducând odată cu ei, versiuni diferite ale noastre.
