Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Dante?
— Jul..., suspin, prinzând marginea chiuvetei. Trebuie să vii, te rog. Te rog, vino.
— Maira? rostește, panica schimbându-i glasul într-o secundă. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu– mă înec, tușind. Nu am vrut... M-am speriat... Am vrut doar să îl apăr–
— Maira, ridică tonul, calmează-te. Respiră. Unde e Dante?
— În sufragerie. Vino, te implor.
— Vin. Vin imediat. Spune-mi că sunteți bine.
Aud foșnet de haine și mișcări haotice. În difuzor ajunge vocea Aishei, însă nu mă pot concentra suficient încât să înțeleg. Poziționez telefonul între umăr și ureche și deschid sertarul, începând să caut prin el ce cred că poate fi de folos. Las urme de sânge pe orice ating. Mi se înmoaie genunchii. Un val intens de greață îmi urcă pe gâtlej; mă arde din stomac până în cerul gurii. Mă oblig să înghit, ca voma să nu își facă apariția. Sunt amețită. Văd în ceață, parcă am membrele făcute din gelatină și nu pot respira pe nas. De câte ori inspir, o fac pe gură, intensificând tusea și usturimea dinăuntrul gâtului. În momentul ăsta sunt nimic mai mult de un dezastru pe două picioare nesigure. Singurul gând care mă ține conștientă e acela că sunt însărcinată și e exclus să mă lovesc sau să permit picioarelor să nu mă mai susțină.
— Maira! Spune-mi că sunteți bine! repetă, atrăgându-mi iar atenția la el. Vorbește cu mine, piticule. A pățit ceva Dante?
— E vorba de Victor. L-am..., tușesc din nou. Am auzit o împușcătură și am...
— În regulă, am înțeles. Ascultă, Maira. Liniștește-te. Vin imediat.
Înainte să închidă, sunetul unor chei zăngănind îmi răsună în timpane. Mă forțez să pot mișca mâinile. Scot afară toate pansamentele și soluțiile din sertar. Mă chinui să le țin în timp ce împing cu șoldul sertarul, pentru a-l închide. Telefonul alunecă din prinsoare, ajungând pe gresie cu o bufnitură puternică. Lacrimile-mi inundă fața și căile respiratorii, îngreunând orice încercare de-a respira. Tremur din toate încheieturile. O panică cumplită simt că pune stăpânire din ce în ce mai rău asupra mea și nu am nici cea mai mică idee cum să o evit. Mă aplec să iau telefonul și plâng mai tare, sesizând ecranul spart. Displayul este pornit, dar sticla e cuprinsă de zeci de dungi întortocheate, împărțind poza de fundal în fragmente mici. O poză ce mă înfățișează zâmbind fericită, neștiind ce sunt capabilă să fac.
Mă oblig să mă mișc spre sufragerie, fiindcă Victor are nevoie de ajutor. Șterg lacrimile cu antebrațul, reușind să-mi îndoi cumva mâna. În capul pieptului mă apăsă o presiune imensă. Tâmplele-mi zvâcnesc dureros, trimițând durere până în centrul frunții. Pe gât în sus îmi șerpuiește o căldură nefirească, care mă face să simt cum tot interiorul e cuprins de flăcări. Ies din baie în fugă, strângând cât de tare pot toate lucrurile pe care le-am luat. Străbat holul ce desparte toaleta de sufragerie ca printr-o ceață; nu știu cum sau când ajung în living. Dintr-o dată văd canapeaua și dâra groasă de sânge ce se scurge de pe ea. Grăbesc pasul, ocolind cu viteza măsuța de cafea. Silueta lui Dante acoperă mare parte din Victor, dar îi aud respirația greoaie. Dau drumul obiectelor pe spațiul liber de pe canapea.
