Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Ce s-a întâmplat cu Carlos? Fii sincer, te rog.
Mă îndrept de spate. Las în pace jumătatea montană a pătuțului și mă concentrez asupra Mairei. E așezată pe podea, turcește, împachetând hăinuțele sosite. A ajuns la pantalonași. Niște pantalonași atât de micuți, că mi se strânge inima în piept. Privesc body-urile, bluzițele, șosetele... Toate atât de mici. Inspir. Cred că o să-mi explodeze sufletul cât de curând. Expir. Mă las ușor lângă ea, adoptând aceeași poziție și trăgând un rând de haine aproape de mine – sunt tricouri, pe care le așez în poală. Un pic mai mari decât palma. Încep să le împăturesc cât de bine pot. Nu mă prea pricep, dar bănuiesc că o să învăț pe parcurs.
— Nimic, răspund. Am căzut la o înțelegere mutuală. Nu-i iau gâtul, nu-mi ia gâtul. Simplu.
— Te-am rugat să fii sincer.
Nu ridică ochii nici măcar o secundă. Mâinile i se mișcă automat, înălțând turnul cu lucrușoare pe care se pare că uită să le depoziteze în sertarele mobilei din dreapta ei. Suntem în camera Kaylei. Amândoi ducem la bun sfârșit câte o trebuință. Am asamblat scăunelul leagăn. L-am pus aproape de colțul camerei, deasupra unui covoraș pufos, bej. Cam tot ce se află aici, mobilier sau nu, posedă aceeași nuanță. În laterală va fi pătuțul. Am așezat deja fotoliul, vis a vis de leagăn. Scaunul pentru mașina e jos, sub masa din bucătărie. Mare parte dintre chestiile cumpărate sunt încă în sufragerie. Cred că o să ne ia cel puțin trei zile să terminăm amenajarea.
— Sunt sincer. Nu s-a întâmplat nimic. Am discutat. Am întrebat ce mă interesa. Ți-am promis că mă schimb, dulceață. Asta încerc să fac.
— Am impresia că nu știi ce-s aia pași mărunți, observ un început de zâmbet. Ai prins taurul de coarne, hm? Mă așteptam la schimbări minore la început.
— De ce nu prinzi tu taurul de coarne, hm? o imit, abandonând o clipă tricourile și punându-i mâna pe coapsă. De fapt, vrei să știi de ce a fost prezentă toată lumea.
Bineînțeles că asta dorește. Există o problemă, însă. Nu-i pot spune. Nu adevărul complet, în orice caz. Nu-i pot permite să se îngrijoreze. Mi-e frică să nu pățească ceva. Dar intervine promisiunea făcută: o să mă schimb. Vreau s-o fac. Am realizat cât de mult am greșit. M-am coborât atât de jos încât s-a gândit că aș putea să o lovesc. Eu. Să o lovesc. Nu știu cum sau când situația a degenerat în halul ăsta. Am vrut și vreau doar să o protejez. Urăsc faptul că Victor are o influență așa de puternică asupra ei. Nu o condamn că îl iubește, înțeleg perfect ce reprezintă pentru ea, pentru copilul care a avut nevoie disperată de un tată.
Dar detest cu toată ființa că judecă cu inima, în detrimentul creierului. Nu-i cer să-l expulzeze definitiv. Nu mi-aș permite niciodată să o desprind de anii care îi leagă. Cer doar să vadă. Să conștientizeze că este un pericol. Că nu a avut nicio reținere să mintă fără pic de rușine sau să păcălească oameni care l-au considerat parte din familie. Să trădeze, în toată splendoarea cuvântului. Și nu pe oricine, ci pe omul care-l considera un fel de Dumnezeu pe pământ. Nu îl aduc în discuție pe tata; cu siguranță, la momentul potrivit își vor încheia socotelile. Sper că s-a meritat. Că a dormit bine, netulburat, știind că râde în față unor persoane ce și-ar fi dat viața pentru el.
