Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Aștept ca Fedor să părăsească biroul, înainte să-mi dau drumul la gură. Ziua a început prost – și a continuat și mai prost. Dacă se mai întâmplă un singur lucru care să îmi strice dispoziția, sunt foarte sigur că o să îmi pierd cumpătul. Nu vreau să îmi vărs nervii pe oameni nevinovați, așadar toată furia va fi îndreptată spre Julian, pentru că este cel care a dat de pământ cu ziua asta în primă instanță. De la el a început totul. L-am avertizat că nu scapă până nu îmi povestește absolut fiecare detaliu. Mă interesează cum s-a ajuns la el și Aisha, în aceeași cameră, același pat, împreună. Mă mai interesează și de ce dracu' nu a spus nimănui.
În alte circumstanțe, mi s-ar fi rupt de persoanele cu care și-o trage. Nu m-a interesat atâția ani, deci nu avea de ce să mă intereseze nici acum. Însă, faptul că Maira este prinsă la mijloc, mă deranjează incredibil. Cel mai mult au rănit-o pe ea, alegând să meargă pe burtă atât timp. Nu înțeleg de ce au preferat să mintă în halul ăsta. Mi se pare penibil. Și situația în sine, și ce au făcut ei. Cât de simplu era să pășească în față și să spună „Uitați care e treaba: ne simpatizăm". Ce se întâmpla? Nu le lua nimeni gâtul, asta pot să promit cu mâna pe biblie. În cel mai rău caz, Maira era puțin șocată, dar îi trecea într-un final. În momentul actual... nu am idee când, cum sau dacă îi va trece.
— La revedere, domnule Storm. Pe mâine, domnule Torres, Fedor salută politicos, înainte să tragă ușa în urmă lui, închizând-o.
Julian pare pierdut, însă clatină din cap, indicând că l-a auzit luându-și la revedere, deși Fedor nu a văzut. Mă las pe spate, pe spătarul scaunului și împreunez mâinile pe stomac. Sunt relaxat, pentru că mă aștept să aud orice din partea lui. Îl analizez privind în gol. Nu mă simt prost pentru el, dar nici bine nu îmi pare că e în situația asta. Și-a făcut-o cu mâna lui. Mă simțeam în totalitate prost, dacă observam cea mai mică urmă de remușcare în ochii sau gesturile lui. Dar, surprize-surprize, nu e prezentă nici una, nici alta. Pare pur și simplu enervat că e aici. Perfect. Abia aștept să aflu tot ce are de spus. Mă doare fix unde nu răsare soarele că nu am niciun drept să mă amestec în viața și deciziile lui. Cât timp Maira este implicată, nu voi sta vreodată pe bară.
Mut privirea, oprind-o pe poza înrămată, așezată pe partea dreaptă a biroului meu. Am ales să o pun aici, pentru că în direcția asta întorc cel mai des capul, și am nevoie să o văd în zile ca astea, când răbdarea mea e la limită. În poză este Maira, de noaptea anului nou. Este la propriu scufundată într-un hanorac de-al meu, cu gluga peste cap, privind artificiile. Sclipirea lor se pierde în ochii ei mari, ce par liniștiți. Nu par, erau liniștiți. Îmi amintesc că întreaga noapte nu am acordat atenție zarvei specifice revelionului. Am privit-o constant, dorind să absorb fiecare reacție, cuvânt, mișcare de-a ei. Așa am ajuns să capturez imaginea asta. Când am văzut-o fascinată de spectacolul artificiilor, ceva s-a topit în mine și mi-am dorit să am momentul întipărit pe veci în minte. Iar acum, mă holbez la chipul ei luminat de jocul pirotehnicelor, mirându-mă, după toți anii care au trecut, de frumusețea – perfecțiunea ce o îmbrățișează.
