Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Poftim? întreb, șocat. Ce ai spus? Poți să repeți?
Mă ridic în șezut, incapabil să-mi controlez propiile acțiuni. Maira alunecă în dreapta mea, ajungând cu totul pe saltea. Simt cum ochii mai au puțin și îmi ies din oribite, dar nu am de gând să ascund faptul că sunt la un pas distanță ori să leșin, ori să o iau razna în urma lucrului pe care l-a rostit. Am auzit-o foarte bine, însă am nevoie să repete. Trebuie să mă asigur că nu e vreo întruchipare a creierului meu. Am așteptat prea mult momentul ăsta, încât mi-e teamă să nu halucinez. E posibil să ai impresia că auzi un lucru care n-a fost zis?
— Sâmbăta viitoare, începe, vorbind ca unui copil mic. Pe 3 iunie...
Nu o las să termine, pentru că am auzit tot ce trebuia să aud. Mă năpustesc asupra ei, sărutând-o în orice loc apuc. În momentul ăsta, nimic, absolut nimic nu îmi poate răpi fericirea. Maira surâde, înconjurând brațele în jurul gâtului meu. Profit de asta, râsucindu-mă, astfel încât să ajung pe spate iar ea peste mine. Părul îi ajunge imediat răsfirat peste umeri, obraji, ochi și surâde din nou. Nu pot să opresc zâmbetul care anunță să mă acapareze. Femeia asta urmează să fie soția mea cu adevărat. În sfârșit, după toate tragediile prin care am trecut, o să fie soția mea.
— Vorbești serios? Te implor, nu glumi.
Realizez că în momentul ăsta sunt pisălog. Nu, pisălog e puțin spus. În clipa asta, sunt prost. Am înțeles în totalitate ce mi-a spus, dar se pare că nu pot să conștientizez sau să cred cu adevărat. Am visat mulți ani să ajungem în punctul ăsta. Am sperat, din secunda în care m-am trezit din coma aia, că o voi găsi și, într-un final, avea să-mi fie măcar prietenă. Îmi era frică să mă gândesc la ceva mai mult, ținând cont de faptul că nu știam dacă există. Cine ar fi crezut că în toți anii aceea și cei de dinainte, era peste drum de mine, la nici douăzeci de metri distanță. După ce am cunoscut-o, prioritățile s-au schimbat. Era imposibil să fie doar prietena mea. Nu după sentimentele care au apărut în prima clipă când am văzut-o.
— De ce aș glumi pe seama unui subiect atât de important? încrețește nasul, arătându-mi că este într-o oarecare măsură atinsă de neîncrederea mea.
— Nu știu. De obicei glumești pe baza tuturor subiectelor importante. Ce dracu', șoptesc și mă opresc când îmi dau seama ce am spus. Nu asta am vrut să zic. Iartă-mă.
Maira râde, ignorând – așa cum ar trebui, de altfel – comentariul inutil, care mai bine lipsea. E clar, în seara asta nu gândesc. Nici înainte nu gândeam prea mult, să fiu sincer. Doar că de data asta creierul mi-e în repaus și ajung la concluzia că mai bine tac din gură decât să spun vreo prostie care poate ruina fericirea pe care o simt știind că peste fix o săptămână, domnișoara Castle va fi înlocuită de doamna Storm, așa cum se cuvine. Mai am de așteptat o singură săptămână. Șapte zile. Am putut aștepta ani la rând, deci mă rog ca săptămâna asta să nu treacă greu.
