Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Privesc sângele cum călătorește prin tubul subțire, transparent. Lichidul roșu ajunge în punga de pe măsuța metalică, umplând-o din ce în ce mai mult. O senzație ciudată îmi urcă pe șira spinării, agățându-se de gâtul meu. De obicei, eu sunt cel care produce vărsarea de sânge. Acum, al meu este recoltat, pentru a ajunge în organismul Mairei. Niciodată, nici într-o mie de ani, nu mă gândeam că o să ajung în situația asta. Să risc atât de multe, pentru o altă viață. Eu nu eram așa. Dacă acum trei, patru ani mi-ai fi spus că o să stau într-un cabinet medical, pe un scaun, așteptând o amărâtă de pungă să se umple, ca să-mi pot ajuta logodnica însărcinată, ți-aș fi râs în față. Probabil nici dacă lăsam o altă femeie gravidă nu m-aș fi strofocat atât.
În clipa de față, sunt un om schimbat la o sută optzeci de grade. Așa cum am specificat, n-aș fi așteptat umplerea unei pungi. N-aș fi plâns dacă aș fi simțit un bebeluș mișcând. N-aș fi fost capabil să renunț la orice pentru cineva ce crește încă în burtica mamei sale. Ciudate sunt întorsăturile vieții, dar nu aș schimba nimic. Sunt fericit cu stadiul în care a ajuns prezentul meu. Sunt împlinit și al dracului de nerăbdător să întâlnesc persoana care a descoperit în mine un loc din care izvorăște cea mai curată și pură iubire din câte am simțit vreodată. Vreau să văd jumătatea din mine care a prins viață în femeia pe care o iubesc. Vreau să simt mai repede orice mă va acapara când voi ține, pentru prima dată, raiul în brațele mele. Perfecțiunea deja mi-e cunoscută, căci se află la nici doi metri de mine.
Mut ochii spre Maira. Branula îi este deja atașată, prinsă cu ajutorul unor plasturi de culoare albastră. Poarta un hanorac gri, alături de pantalonii speciali pentru sarcină pe care am obligat-o să îi cumpere. „N-am nevoie de alte haine, momentan. Mă descurc cu ce am." Pe dracu', se descurcă. Majoritatea pantalonilor de abia o mai încap, și nu puteam să fiu mai fericit de atât. Pentru început, mă mulțumesc cu faptul că nu m-a contrazis prea mult și a acceptat – nu c-ar fi avut de ales – să-și ia pantalonii ăia. Prin hanorac de abia se vede burtică și, dacă n-aș știi că e acolo, aș băga mâna în foc că nu există nicio burtică. Asistenta care a trecut pe aici acum cinci minute să ne verifice, i-a cerut să nu se mai miște excesiv, pentru că-și va deranja din nou fluturașul. Iar acum, Maira e bosumflată, privind în direcția ușii.
Îmi reprim un zâmbet, știind că o voi enerva dacă râd pe seama ei. Acul i-a ieșit din piele, pentru că se tot ridica să vadă dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Asta a fost întotdeauna problema ei: le poartă de grijă altora, când ea e cea care are nevoie de grijă. Am încercat de atât de multe ori să o fac să înțeleagă că, uneori, trebuie să fii egoist și să te pui pe primul loc. Mai ales când situația o cere. Dar nu vrea să asculte. În lumea ei, dacă ești bun, primești bine înapoi. În lumea mea, dacă ești bun, ești luat de prost. Oamenii nu știu să aprecieze ce faci pentru ei. Orice ai face, oricât ai face, vor găsi întotdeauna un nod în papură. Ceva care să nu le convină. Și ce se întâmplă atunci? Uita tot ce ai sacrificat în favoarea lor. Așa am învățat să mă uit doar în farfuria mea și să ignor pe oricine se așază la masă cu mine. Ce rost are să-mi dau silința, când oricum nu este recunoscută?
