Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ridic telefonul de pe masă, asigurându-mă că văd bine numele apelantului. Încheietura îmi este prinsă în secunda următoare. Oh, nu. Nu, nu. Să nu îndrăznească să aibă un asemenea comportament! Cine se crede? Cine îi dă vreun drept să vorbească fără acordul meu despre cele mai grele momente ale vieții mele? Totul o să se oprească acum. Ori își îndreaptă odată atitudinea asta nenorocită pe care o are, ori plec. Nu mă mai interesează. Poate să mă amenințe cu absolut orice vrea. Nu o să pună nimeni mâna pe copilul meu dacă nu vreau asta. Nici măcar el. Nu vreau să ajungem în punctul în care să mă lupt împotriva lui pentru ființa care crește în mine. Îl iubesc, este cea mai de preț persoană din viața mea, dar la fetița mea se oprește totul. El. Eu. Noi. Toți.
— Nu mă atinge, susur printre dinți, cât de încet pot – nu vreau să fac o scenă. Ia-ți mâinile de pe mine, Dante. Ai întrecut orice măsură.
— Incredibil, șoptește, întețind strânsoarea aplicată încheieturii. Încetează, Maira. Nu mă impresionezi. Ești capabilă să înțelegi că nu se rezumă totul la tine? Că lumea nu se învârte în jurul tău?
Îmi smulg mâna cu toată forța de care dispun, însă reușesc doar să mă rănesc singură. Nu îmi dă drumul. Pielea începe să mi se înroșească, exact sub forma degetelor sale. Dacă nu se oprește, o să mă învinețească. Telefonul continuă să-mi sune în cealaltă mână. Victor sclipește pe ecran, atrăgându-mi atenția constant. De ce sună? Ce vrea? Am avut nevoie de o explicație cu zile în urmă. Înainte să apară Carlos și să distrugă tot ce știam odată. Acum orice ar avea de spus, va fi lipsit de semnificație. Nimic din ce ar spune sau ce va spune Victor de acum încolo nu va mai însemna ceva. Oricât de tare mă doare să recunosc, trebuie să admit că a fost cel mai mare mincinos pe care am avut ghinionul să îl cunosc. Să îl iubesc. Să-l consider părintele meu.
— Singurul de aici care are impresia că lumea se învârte în jurul lui ești tu. Nimeni altcineva. Dă-mi drumul. Mă doare.
— Lasă telefonul înapoi, slăbește considerabil prinsoarea, dar nu mă eliberează. Dacă răspunzi, îți promit...
Glisez iconița verde. Ridic telefonul la ureche. Să vedem ce promite. Ce o să facă. Poate cândva mi-a fost frică de lucrurile pe care le spunea la nervi. Poate m-aș fi gândit mai bine înainte să fac exact opusul a ceea ce-mi cerea. N-aș fi răspuns dacă s-ar fi abținut mai devreme. Nu l-a îndreptățit nimeni să vorbească în locul meu, să spună cuiva coșmarul prin care trec. Am căzut amândoi de acord că este povara noastră, că o ducem singuri până la capăt. Axel nu trebuia să afle despre asta. Nu în felul ăsta, cel puțin. Sunt conștientă că l-a provocat pe Dante, dar mă așteptam ca unul dintre ei să cedeze. Să îi permită celuilalt să vorbească. Nu pot să renunț la Axel, cum nu pot să renunț nici la Dante. Însă mă tem că circul ăsta trebuie să se încheie aici. Printr-un fel sau altul.
