Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Vreau să discutăm ceva... e important.
Opresc la semafor și întorc privirea spre Maira. Se uită deja la mine și mă panichează puțin expresia întipărită pe chipul ei frumos. Intuiesc ce dorește să vorbim. Știu că am greșit. Sunt conștient de comportamentul pe care l-am avut. Am sărit calul – rău. Nu trebuia să aduc în discuție sarcina; nu aveam niciun drept să povestesc cuiva ceva ce am căzut de comun acord că este bătălia noastră. Am vrut să câștig un argument împotriva lui Axel, folosind-o pe Maira, pe fiica mea drept pioni.
— Te ascult, încerc să spun pe un ton domol.
Îmi vine să întind mâna spre ea, să o ating, ca să mă asigur că nu mă respinge, dar mă abțin. Vreau să vorbească, să-și ducă gândul până la capăt fără să intervin în vreun fel. Apuc schimbătorul în schimb, pregătit să bag în altă viteză, de îndată ce lumina semaforului se transformă în verde. Iau ochii de la ea, fixându-i în parbriz.
— Dante..., oftează. Cred că suntem pe aceeași pagină când spun că ne dorim o viață liniștită pentru copilul nostru. Vreau ca fetița noastră să nu fie înconjurată de ură, indiferent din partea cui vine. Și cu atât mai mult, nu vreau ca fetița noastră să crească în compania cuiva violent, atât fizic, cât și verbal. Ce s-a întâmplat mai devreme..., gesticulează câteva secunde, apoi își lasă mâinile în poală. Ce s-a întâmplat mai devreme este ceva ce nu accept.
— Dacă te referi la Axel, știu că am greșit și îmi pare rău.
O văd cu coadă ochiului clătinând ușor din cap.
— Nu înțelegi, așa-i? vocea îi sună cumva resemnată, tristă. Mă refer la mine. Mi-ai strâns mâna... obrajii... Ai vorbit cu mine de parcă aș fi fost un nimeni în fața ta, glasul i se frânge și simt că îngheț. Nu pot să fac asta. Nu pot să... Nu vreau să ajung ca mama. Nu pot.
Pentru o clipă, inima încetează să-mi mai bată. Mi se formează un nod în gât. Crede... Crede că aș... Mi-e imposibil să duc gândul la sfârșit. Verific rapid oglinzile și trag pe dreapta, pornind avariile. Trag frâna de mână. Îmi e greu să îmi adun gândurile. Insinuează c-aș ridica vreodată mâna la ea? Că aș lovi-o? Mă consideră capabil să o rănesc? Nu... Nu pricep. Mă întorc încet spre ea, sesizând că privirea începe să mi se încețoșeze. Mă doare sufletul.
— Maira, reușesc să rostesc înainte să simt prima lacrimă. Mi amor, îi prind mâna, făcând-o să se uita la mine. Eu nu... Nu aș face niciodată... N-aș putea..., mă bâlbâi continuu, neputând să dau glas unor asemenea lucruri. Cum să... Mi vida, nu. Niciodată. Ascultă-mă. Niciodată.
Nu-și ferește ochii dintr-ai mei, dar mai bine o făcea. Urma de ezitare pe care o văd în ei mă dărâmă. Își fac loc alte lacrimi și strâng pleoapele, încercând să-mi fac puțină ordine în gânduri. Mă doare inima. Mă doare în piept, la propriu. Cum să creadă așa ceva? Cum să mă creadă în stare să-i fac rău? Aș prefera să mor înainte să o ating vreodată cu un deget. Mi-aș reteza singur beregata.
