Puși din nou față în față cu o decizie care le poate schimba viața radical, protagoniștii noștri se găsesc obligați să aleagă în ciuda riscului la care își supun viitorul.
Ghinionul se ține scai de amândoi. Norii cenușii nu dispar de pe cerul lor...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ajunși în magazinul plin cu lucrușoare pentru bebeluși, mă simt oarecum copleșită. Nu într-un sens rău. Ba din contră, aș putea să afirm cu încredere. Simt un nod imens în gât, când mă gândesc că mai este atât de puțin timp până îmi voi întâlni fetița. Se formează o nerăbdare uriașă, care se mărește pe zi ce trece tot mai mult. Încă patru luni. Decât patru au mai rămas. Nu îmi pot imagina, nu pot realiza că într-o clipită, copilul meu va fi aici, prezent. E un sentiment unic, care aproape mă îngenunchează. Doresc tuturor să aibă parte, măcar o dată în viața lor de o iubire pura ca aceasta. Mă uit uimită la toate obiectele destinate bebelușilor și parcă le-aș vrea pe toate. Bineînțeles, îmi doresc tot ce este mai bun pentru fiica mea, însă asta nu înseamnă că o să fiu de acord ca Dante să cumpere orice banalitate, doar pentru că își permite.
— Deci, cu ce raion începem? mă întreabă, ținându-mă de după talie. Dacă tot suntem aici, ne uităm și după hăinuțe. O să aibă nevoie de multe, ținând cont că bebelușii cresc de pe o zi pe alta.
— Cu ce raion dorești. Nu mă grăbesc nicăieri. Și nici tu, din câte îmi amintesc.
Am spus-o cu subînțeles. Să nu creadă cumva că am uitat ce mi-a spus aseară. Astăzi va sta toată ziua cu mine, și chiar am în plan să îl țin cât mai mult în compania mea. Îi duc dorul foarte mult când este plecat. Apucăm să petrecem puțin timp împreună în cazul în care nu dorm când sosește acasă sau mă trezesc înainte să plece. Nu este plăcut să îmi pierd toată ziua singură. Categoric, mă ajută foarte mult vizitele pe care mi le fac mama, Efe și Faith, ocazional. Totuși, nu ele sunt persoanele de care am cea mai mare nevoie. Acea persoană este Dante. Îi sunt recunoscătoare că își sacrifică timpul pentru binele meu și al copilului său, dar asta nu mă încălzește în prea mare parte pe interior. Îmi doresc să avem o zi liniștită, pe care să o petrecem făcând ce ne taie capul.
— Mi amor, surâde și se oprește fix în mijlocul magazinului. Ești cumva geloasă? îmi ridică capul, câștigându-mi atenția astfel.
— Pe ce să fiu geloasă? după toți anii ăștia, încă mă pierd în ochii lui. Nu fi prostuț.
— Nu am idee, tocmai din cauza asta te întreb, degetul mare începe să-mi mângâie bărbia. Ar fi cam anapoda să-ți sară țandăra pe locul unde muncesc.
— Nu sunt geloasă, iubitule. Mi-aș dori doar să putem petrece mai mult timp împreună, îi recunosc, ferindu-mi privirea. Atâta tot... Uneori mă simt foarte singură și nici mama sau sora mea nu mă pot ajuta.
— Iubirea mea, uită-te la mine, începe, pe un ton foarte blând. De ce nu mi-ai spus până acum? sesizez vinovăția prezentă în glasul său. Am crezut că ești bine... Iartă-mă. Promit că o să fac tot ce pot să fiu acasă cât mai mult timp. Altă dată vorbește cu mine, te rog.
— Nu vreau să îți fac capul calendar cu nimicurile astea.
Conștientizez că are lucruri mult mai importante de rezolvat. Singură sau nu, sunt bine. Are pe umeri povara multor oameni. De el ține siguranța cine știe câtor persoane. Nu vreau să mă gândesc câte evenimente neprevăzute apar zilnic pe unde se învârte... Să mai apar și eu, cu tâmpeniile mele, ar fi ipocrizie din partea mea. În plus, m-a rugat întotdeauna să îi spun dacă pățesc ceva, oricât ar fi de mic acel ceva. Eu sunt cea care refuză să comunice, fiindcă nu vreau să îl îngreunez cu niște prostii ca asta. Nu m-a pus niciodată să stau în casă cinci zile din șapte. Mi-a zis mereu să îi spun ori lui Mike ori lui Cicatrice să mă ducă undeva dacă am nevoie. Eu decid să mă... încăpățânez, cumva. Nu știu să explic cu exactitate. Mă simt inconfortabil să ies în situația în care sunt. Mă liniștește mult gândul că acasă sunt în siguranță și nu pot păți nimic.
