Iubire și ură

Capitolul 3

JASON

Atât de amorțit nu m-am mai simțit de când am fost în spital. M-am trezit din cauza soneriei de la ușă care continua să sune. Cine o mai fi și la ora asta? Adică, e ora nouă dimineață, toată lumea doarme. Sau cel puțin eu, nu sunt atât de matinal cum sunt alții.
Mă îndrept către ușă să văd cine e atât de nervos și Nate dă buzna peste mine, țipând.
- Jason, ești prietenul meu, dar îți jur că dacă i-ai făcut ceva..
- Nate, sunt bine! Spune Samantha, coborând calmăde pe scări, uitându-se când la mine, când la Nate. Jason ma adus aici pentru că i-am spus eu. În primul rând nu am vrut ca mama să te certe pentru ce am pățit eu, dar nici să fiu pedepsită. Acum e clar? Continua aceasta.
- Bine, acum ia-ți lucrurile și hai să mergem acasă.
Nici nu stă pe gânduri și urcă încet scările cel mai probabil din cauza scărilor și coboară ținându-se de balustradă. Hainele sale arătau groaznic de la evenimentul de aseară, spunându-mi că le-a lăsat pe ale mele pe pat.
Cei doi au plecat, salutându-mă și am rămas singur. Mi-am făcut micul dejun și m-am dus sus în cameră să mă pun un pic pe pat. Pur și simplu m-am aruncat pe pat, iar când am simțit ceva tare sub mine, m-am ridicat să văd ce îmi deranjează șederea.
- Ce nai... ? ! A, e doar geaca Samanthei.
Ia stai! Geaca Samanthei a rămas la mine? Trebuie să i-o aduc, știu că o poartă cam des și nu cred că ar fi foarte fericită dacă nu ar găsi-o. Probabil e singura ei geacă iar eu, spre deosebire de ea, am vreo trei geci identice în dulap.
Ce pot spune, sunt un mare fan. Am luat cheile de la mașină și portofelul, bineînțeles, neuitând de geaca Samanthei, și am ieșit din casă.
Am încuiat ușa și am intrat în mașină, ca mai apoi să pornesc către casa lui Nate. Noroc că știu unde stă el, că altfel. . La naiba, acum sunt blocat în trafic. Când ai ceva de rezolvat se găsesc ăștia să blocheze traficul. De ce duminică? Duminica ar trebui ca oamenii să se relaxeze, nu să blocheze traficul. Dacă duminica e aglomerație, luni e... nici n-am cuvinte să spun ce e. Insfârșit a plecat mașina dim fața mea, ajungând într-un final la semafor. Mașinile astea se mișcă mai rău ca melcii. Până și bunică-mea merge mai repede. Dintr-o dată trec pe lângă un parc unde îi văd pe cei doi posibili porumbei. Nate cu Vanessa se plimbau de zor pe lângă un lac din apropiere. Îi claxonez, aceștia făcându-mi cu mâna. Se pare că le-am distras atenția.
Am ieșit insfârșit din trafic și mă îndreptam către casa Samanthei. Nu mai aveam mult de mers și dintr-o dată o fetiță îmi ieșise în cale. Noroc că nu mergeam cu viteză și am apucat să frânez la timp, că altfel... Am ieșit repede din mașină și m-am dus către ea, aceasta speriindu-se și plângând.
- Hei, ești bine? Spun eu și mă poziționez în fața ei.
- Da, sunt bine, vă mulțumesc că ați frânat, zice puțin speriată și mă uit atent la ea. Îmi amintea de Vanessa când era mică. Blondă cu ochi albaștrii.
- Cum te cheamă, micuțo? Și unde e mămica ta?
Ochii ei înlăcrimați mă duc cu gândul că e speriată foarte tare de ceea ce s-a întâmplat.
- Numele meu e Veronique. Mama mea e foarte bolnavă și m-a trimis până la vecina de vizavi să îi împrumute niște bani, deoarece nu are cum să facă rost de ei.
Auzind asta, aproape îmi dăduseră lacrimile. Am scos din portofel o sută de dolari și i-am oferit micuței.
- Uite, Veronique, asta e pentru tine și pentru mămica ta. Și spune-i mamei tale că e foarte norocoasă să aibă o fetiță așa ca tine.
- Vai, nu pot accepta atâția bani, domnule, nu știu când mama o să poată să vi-i înapoieze .
- Te rog. Și nu trebuie să mi-i înapoieze, stai liniștită. Transmite-i însănătoșire grabnică mamei tale, eu o să plec acum. O zi frumoasă în continuare.
Am plecat de lângă îngerașul cel micuț și am putut auzi din gura ei șoptind un "vă mulțumesc domnule, să vă ajute D-zeu".
Am parcat mașina și cam la doi pași era casa Samanthei. De abia atunci am realizat că Veronique vorbea de ea când spunea vecina de vizavi.
Am urcat pe scările care duc pe verandă și îmi era puțin teamă să sun la ușă. Jason, ești un bărbat adevărat, fă-o! Spunea vocea din capul meu și nu aveam decât să o ascult. Până la urmă am bătut în ușă, fiind conștient că soneria era stricată.
În ușă mi-a apărut doamna Beatrice, prietena cea mai bună a mamei și a mătușii. Șefa firmei tatei, aceasta primind statutul acesta când eu eram puțin mai mic. Era cu telefonul la ureche ca de obicei și m-a invitat înăuntru.
- Jason, ce surpriză, intră, zice ea și vorbind la telefon am putut desluși doar câteva cuvinte. Da, am rezolvat. Toate formularele sunt complete, mai rămâne doar ședința de mâine. Bine mersi Hailey, vorbim mâine. Deci, Jason, cu ce ocazie pe aici, te servesc cu ceva? spune aceasta cu o ușoară urmă de calmitate în voce.
- Vă mulțumesc, dar nu e nevoie. Am venit pentru a-i aduce geaca Samanthei, a uitat-o la mine aseară. . Doamne, ce prost sunt. Tocmai i-am spus că fiica ei a dormit la mine aseară. Bravo, Jason, ești super.
- I-o poți duce, e sus, citește o carte la fel de plictisitoare ca ziua de azi, și apropo, mulțumesc că ai avut grijă de ea. Am aflat de accidentul ei și mi-a spus că ai bandajat-o și toate cele. Nu am fost supărată că nu mi-a spus de cursă, dar Adam aproape să vină peste tine să te aresteze. Crede-mă, e nebun uneori. În fine, îți mulțumesc pentru tot. Du-i geaca și coboară să mănânci niște prăjituri, sunt proaspăt scoase din cuptor, spune și gândul îmi fuge direct la ele. Și așa mirosul lor mi-a năvălit nările încă de când am intrat în casă.
- Vă mulțumesc, doamnă Ross. O să îi duc geaca și vom coborî amândoi, doar nu ar vrea să piardă asemena prăjituri.
Am urcat sus la Samantha și am găsit-o citind dintro carte pe al cărei nume nu l-am putut desluși.
- Samantha, ți-am adus geaca, spun, dar nu înainte de a bătea la ușă și a intra după ce am auzit da.
- Mulțumesc. Eram în grabă și am uitat-o. Nu te-a întâmpinat mama cu faimoasele ei prăjituri? Zice, făcându-mă să chicotesc chicotesc.
- Oh, ba da, a zis să cobor să mănânc. Și i-am zis că vei coborî și tu, asta dacă nu te deranjează să îți lași. . cartea ta aici.
- Nu e cine știe ce carte, e plictisitoare și se citește în zile plictisitoare ca astăzi. Ah, deci doamna Beatrice avea dreptate, chiar era plictisitoare.
- Păi bine atunci. Haide să mâncăm. Apropo, mergeam pe stradă și am dat de o fetiță micuță cu ochi albaștri și blondă, numele ei fiind...
- ... Veronique! Da, e foarte neajutorată, întotdeauna îi dăm bani și întotdeauna spune că ni-i va da înapoi. Mama ei suferă de cancer iar tatăl ei... Ei bine, nimeni nu știe nimic de el. De ce mă întrebi de ea?
- Păi am întâlnit-o pe drum. Era să o lovesc cu mașina, dar am frânat la timp. I-am oferit 100 de dolari.
- Frumos din partea ta. Nu știam că faci gesturi frumoase, nesuferitule! Zic și nu pot să cred că m-a poreclit așa pe veci.
Copii, haideți la prăjituri, strigă mama Samanthei, aceasta coborând din pat și, luându-și geaca din mâinile mele, punând-o în garderobă. Era clar, nu eram singurul care avea geci de piele identice. Am coborât jos și am putut da de ochii arzători ai domnului Adam.