Iubire și ură

Capitolul 15

JASON

Au trecut încă două luni nenorocite. Gândul meu a fost doar la Samantha. Acum că a venit vacanța de iarnă, am plecat acasă. Intru înăuntru și îmi iau cheile de la mașină, ducându-mă să conduc, cu gândul la Samantha. Nu vrea să vorbească cu mine. Sunt un prost.

O iau pe drumul principal, până când ajung la intrarea în pădure. Măresc viteza, neținând cont de curbele prezente acolo, fiind atent să nu fac accident. Nu știu cum și când, dar lacrimile au început să îmi curgă și imagini cu Samantha mi se derulau în minte. Vizibilitatea mea era redusă, lacrimile blocându-mi acum privirea de la drum. Dintr-odată, volanul îmi scapă din mâini, intrând cu mașina într-o prăpastie de unde nu cred că era vreo cale de scăpare.
Mașina s-a rostogolit în jos, oprindu-se atunci când a intrat într-un copac. Corpul meu a început să tremure, intrându-mi un ciob de la parbriz în umăr și un altul în abdomen. Cu mâna tremurândă și cu o puternică durere din toate punctele, încerc să îmi scot telefonul din buzunar să îl sun pe Nate dar eșuez lamentabil atunci când îmi scapă și cade intre scaune de unde nu îl mai pot scoate.

*

Tot ce știu e că telefonul mi-a picat din buzunar și de acolo totul negru. Acum, fiind trezit, am privirea fixată în tavanul alb al spitalului. Speram să nu mă mai întorc aici. Am pansate locurile unde acum câteva ore, presupun, erau bucăți de cioburi din parbriz.
- Cineva? Strig, sperând că e vreo asistentă pe hol care să mă audă.
- Omule! Nu te mișca, nu poți! Îmi spune Nate așezându-se pe scaunul de lângă mine.
- Speram să fie Samantha! Îi spun și încerc să mimez un zâmbet, dar nu îmi iasă.
- Nu e aici. Nu a fost. A spus că nu o interesează. Ai dezamăgit-o rău, amice! Îmi pune mâna pe umăr și se uită la mine.
- Da, știu, am fost un idiot. Cine naiba m-a pus să mă încurc cu idioata de Brittany? Îi spun și dă neștiutor din umeri. Prost plan. Da-mi vreun pumn când mai fac planuri atât de proaste.
- Vanessa? A fost aici? Îl întreb și dă afirmativ din cap.
- Da. A fost de dimineață.
- Păi ce oră e acum? Întreb și zâmbește la mine.
- Prietene, de ieri de la nouă seara ești aici. Acum e unu după amiază.
- Am dormit în tot timpul ăsta? Întreb și dă afirmativ din cap.
- Va mai trebui să stai o zi aici, asta doar dacă nu îți revii mai devreme și poți sta în picioare. Ce naiba Jason?
Ai vrut să te omori? Mă întreabă și dau negativ din cap.
- Nu ăsta mi-a fost planul. Am plâns și mă gândeam la Samantha. Am accelerat și nu aveam vizibilitate din cauza lacrimilor, și am picat direct în prăpastie.
- Ce pot să zic, rar te văd plângând. Dar și când o faci, nu iese nimic bine, spune și râdem amândoi.
- Când se mai întâmplă să fac ceva necuvenit, pocnește-mă! Îi spun și dă din cap, în semn că a înțeles.

*

După câteva încercări eșuate de a mă ridica, am încercat mai odată și de data asta, am reușit. Nate nu mai era lângă mine și a trebuit să mă sprijin de pat. Văzând că picioarele mă țin și nu mai am nevoie de un sprijin, m-am îndreptat cu perfuzia afară din salon pentru a vedea dacă e Nate pe hol. Din fericire, era acolo pe scaune, întins, dormind.
I-am pus mâna pe umăr, încercând să îl trezesc, trezindu-se imediat. Și-a șters ochii și s-a uitat la mine.
- Cum ai reușit? Îmi spune și zâmbesc.
- Ce să reușesc? Râd și văd că face o față ironică.
- Să te ridici din pat, ce altceva? Îmi spune și se ridică în picioare, uitându-se la mine.
- Simplu. Am pășit pe gresie, spun și râd încontinuu.
- Bine, las-o baltă. Haide să îți luăm externarea. Te duc acasă după asta, îmi spune și îl opresc.
- Vin la tine, îi spun și se încruntă la mine.
- Nu ar fi Samantha prea fericită, dar fie. Acum haide.
*

Ajunși la Nate acasă, intrăm înăuntru și mă ajută să urc scările până la el în cameră. M-a întrebat și ce să mănânc. Parcă ar fi mama.
- Rămâi aici și nu te mișca. Mă duc să îți pregătesc ceva de mâncare, îi spun Samanthei să îți aducă, eu plec la Vanessa.
- Pot rămâne la tine zilele astea? Îl întreb și dă afirmativ din cap, ieșind din cameră.
Am dat drumul la televizor și am găsit un program de muzică. Telefonul meu nu a pățit nimic în urma accidentului, așa că acum îmi controlez mail-urile. Am unul de la Brittany, pe care îl șterg, fără a-l deschide. Cu cel de la Sonia fac la fel. Am unul de la tata.
Când vreau să îl deschid, Samantha intră înăuntru punându-mi niște cartofi prăjiți pe pat și după îndreptându-se către ușă.
Îmi fac curaj și o prind de mână. Îmi respinge atingerea și se duce către ușă. Se întoarce la mine încruntată.
- Chiar dacă stai aici tot restul săptămânii, nu te atinge de mine! Ți-am spus odată să mă lași în pace, așa că lasă-mă! Îmi spune și iese din cameră.
Nicio șansă să mă împac cu ea. Nu în vacanța asta de iarnă, cred. Derulez canalele de la televizor și opresc să ascult o știre.
Soția marelui om de afaceri Max Doug, Lucy Doug, a decedat azi-dimineață într-un accident de mașină. Vinovatul este un bărbat de aproximativ trei zeci și cinci de ani, care a trecut pe roșu la semafor, luând-o din plin pe capota mașinii, aceasta murind pe loc. Acestuia i se va ridica dosar penal pentru omor din culpă și riscă intre 5 și 10 ani de închisoare.
Nu! Nu mama! Nu poate fi ea! Nu pot crede asta! Îl sun pe tata și îmi răspunde imediat, plângând la telefon.
- Tată, e adevărat ce am auzit? Mama...
- Mama ta a murit, Jason! Vino aici zilele astea, te rog. Tu și cu Raisa, sunteți tot ceea ce mi-a mai rămas, îmi spune și îmi pică telefonul din mână, începând să tip.
- Nuuu! Nu mama! Nu acum! Spun și încep să plâng, punându-mi capul în palme și plângând.
Oricât de puternic aş fi, la astfel de nenorocire nu pot să nu plâng. Totuși, e femeia care mi-a dat viață.
- Jason? Vine Samantha și stă în pragul uşii. Se apropie încet şi se uită oarecum speriată.
- Ce s-a întâmplat? Dacă e din cauza...
- Mama a murit, Sam! Și nu pot face nimic să o aduc înapoi, spun și îmi aduc genunchii mai aproape de mine, punându-mi capul pe ei și plângând.
- Condoleanțe! Mergem la tatăl tău ! Îmi spune și îmi ridic capul.
- Nu! Nu vreau să te deranjezi pentru mine! Ți-am făcut destule probleme. Sunt pe cont propriu acum, îi spun și vine mai aproape de mine și se uită în ochii mei.
- Nu merg pentru tine, merg pentru mine. Doar te iau cu mine. Mergem cu toții.
- Nate va conduce, mașina mea e la reparații.
- Poți lua cartofii, nu pot mânca nimic acum, nu mai pot face nimic fără să plâng.
- Mănâncă! Te rănești singur dacă nu o faci! Nu vreau să ajungi la tatăl tău și să nu te poți ține pe picioare, îmi spune și mă uit în ochii ei. Abia ai ieșit din spital, băiete.
- De când ești așa grijulie cu mine? În ultimele două luni nenorocite nu ai putut răspunde la un amărât de telefon sau când veneam acasă și treceam la Nate, nici nu mă băgai în seamă.
- Și spune-mi că nu meritai! Îmi spune și mă prind de cap.
- Ba da, dar. .
- Dar ce? Ți-am dat o palmă atunci pentru că meritai. Nu știu de ce mi-ai dat tu mie. . Dar să uităm de asta.
- Vrei să luăm totul de la zero? Sunt dispus să o fac dacă ești și tu, îi spun și se ridică din pat, plimbându-se prin cameră, gândindu-se.
- Da, dar ține minte un lucru. Iert, dar nu uit, spune şi se apropie să mă sărute. Ai stat destul două luni fără mine.
- Mi-a fost dor de buzele astea. Mi-a fost dor de săruturile tale. Mi-a fost dor de tine! Îi spun și o prind în brațe, sărutând, coborând cu săruturile și pe gât.
- Bine, bine, gata. Haide la tine acasă să îți luăm niște haine adecvate pentru zilele când vom fi la tatăl tău și...
- N-am mașină, Sam! Îi spun și zâmbește.
- Nu e problemă. Am motocicletă, ai uitat? Îmi spune și gândul că va trebui să mă urc iar pe chestia aia mă înspăimântă.
*