Iubire și ură

Capitolul 15

JASON

          Au trecut încă două luni nenorocite. Gândul meu a fost doar la Samantha. Acum că a venit vacanța de iarnă, am plecat acasă. Intru înăuntru și îmi iau cheile de la mașină, ducându-mă să conduc, cu gândul la Samantha. Nu vrea să vorbească cu mine. Sunt un prost.

            O iau pe drumul principal, până când ajung la intrarea în pădure. Măresc viteza, neținând cont de curbele prezente acolo, fiind atent să nu fac accident. Nu știu cum și când, dar lacrimile au început să îmi curgă și imagini cu Samantha mi se derulau în minte. Vizibilitatea mea era redusă, lacrimile blocându-mi acum privirea de la drum. Dintr-odată, volanul îmi scapă din mâini, intrând cu mașina într-o prăpastie de unde nu cred că era vreo cale de scăpare. 
          Mașina s-a rostogolit în jos, oprindu-se atunci când a intrat într-un copac. Corpul meu a început să tremure, intrându-mi un ciob de la parbriz în umăr și un altul în abdomen. Cu mâna tremurândă și cu o puternică durere din toate punctele, încerc să îmi scot telefonul din buzunar să îl sun pe Nate dar eșuez lamentabil atunci când îmi scapă și cade intre scaune de unde nu îl mai pot scoate. 

*

          Tot ce știu e că telefonul mi-a picat din buzunar și de acolo totul negru. Acum, fiind trezit, am privirea fixată în tavanul alb al spitalului. Speram să nu mă mai întorc aici. Am pansate locurile unde acum câteva ore, presupun, erau bucăți de cioburi din parbriz. 
— Cineva? Strig, sperând că e vreo asistentă pe hol care să mă audă. 
— Omule! Nu te mișca, nu poți! Îmi spune Nate așezându-se pe scaunul de lângă mine. 
— Speram să fie Samantha! Îi spun și încerc să mimez un zâmbet, dar nu îmi iasă. 
— Nu e aici. Nu a fost. A spus că nu o interesează. Ai dezamăgit-o rău, amice! Îmi pune mâna pe umăr și se uită la mine. 
— Da, știu, am fost un idiot. Cine naiba m-a pus să mă încurc cu idioata de Brittany? Îi spun și dă neștiutor din umeri. Prost plan. Da-mi vreun pumn când mai fac planuri atât de proaste. 
— Vanessa? A fost aici? Îl întreb și dă afirmativ din cap. 
— Da. A fost de dimineață. 
— Păi ce oră e acum? Întreb și zâmbește la mine. 
— Prietene, de ieri de la nouă seara ești aici. Acum e unu după amiază. 
— Am dormit în tot timpul ăsta? Întreb și dă afirmativ din cap. 
— Va mai trebui să stai o zi aici, asta doar dacă nu îți revii mai devreme și poți sta în picioare. Ce naiba Jason?
Ai vrut să te omori? Mă întreabă și dau negativ din cap. 
— Nu ăsta mi-a fost planul. Am plâns și mă gândeam la Samantha. Am accelerat și nu aveam vizibilitate din cauza lacrimilor, și am picat direct în prăpastie. 
— Ce pot să zic, rar te văd plângând. Dar și când o faci, nu iese nimic bine, spune și râdem amândoi. 
— Când se mai întâmplă să fac ceva necuvenit, pocnește-mă! Îi spun și dă din cap, în semn că a înțeles. 

*

          După câteva încercări eșuate de a mă ridica, am încercat mai odată și de data asta, am reușit. Nate nu mai era lângă mine și a trebuit să mă sprijin de pat. Văzând că picioarele mă țin și nu mai am nevoie de un sprijin, m-am îndreptat cu perfuzia afară din salon pentru a vedea dacă e Nate pe hol. Din fericire, era acolo pe scaune, întins, dormind. 
          I-am pus mâna pe umăr, încercând să îl trezesc, trezindu-se imediat. Și-a șters ochii și s-a uitat la mine. 
— Cum ai reușit? Îmi spune și zâmbesc. 
— Ce să reușesc? Râd și văd că face o față ironică. 
— Să te ridici din pat, ce altceva? Îmi spune și se ridică în picioare, uitându-se la mine. 
— Simplu. Am pășit pe gresie, spun și râd încontinuu. 
— Bine, las-o baltă. Haide să îți luăm externarea. Te duc acasă după asta, îmi spune și îl opresc. 
— Vin la tine, îi spun și se încruntă la mine. 
— Nu ar fi Samantha prea fericită, dar fie. Acum haide. 
  *