Iubire și ură

Capitolul 14

SAMANTHA

În fiecare zi de luni după școală am decis să am timpul meu liber, să îmi limpezesc mintea. Așa că am găsit o cabană plimbându-mă prin pădure, care nu e departe de casa mea. Este un drum printre copaci prin care îmi poate intra motocicleta.
Îmi las motocicleta în fața cabanei și eu intru înăuntru. Sunt mândră de mine. La început, în cabană era dezastru. Păianjeni peste tot, praf numai zic, și lucruri sparte pe jos și aruncate. Am curățat tot, am făcut lună cabana, deși nu știu a cui e.
M-am așezat pe patul care acum câteva zile era plin de praf. Îmi fixez privirea în tavan și rămân cu ea blocată acolo. Nu pot înțelege comportamentul lui Jason. La început vorbim, ne spunem vorbe de iubire și acum nici nu mă bagă în seamă, nu îmi răspunde la apeluri iar când o face îmi spune că are treabă și nu poate vorbi. Niciun "scuze", niciun "te iubesc", nimic.
Probabil că acum e cu alta acum, uitând că are o iubită. Și diseară e evenimentul de caritate de la care nu trebuie să lipsesc.
Plâng. Plâng din cauza lui. Plâng pentru că lui nu îi pasă. Plâng pentru că nu mai vorbim. Plâng pentru el.
Plâng pentru că îl iubesc. Mă rănesc singură. Îmi întorc capul pe o parte cu privirea spre ușă și plâng în continuare. Nu îmi pot stăpâni lacrimile care iasă una câte una din ochii mei triști. Îmi aduc genunchii către cap și mă țin strâns de ei. Mă gândesc la el. Oare ce face acum? Oare se gândește mine? Oare mă mai iubește?
Tot plângând, simt că nu mai am aer. Dar nu mă ridic. Nu fac nimic, plâng în continuare. Aerul se diminuează. Ar trebui să mă opresc. Dar nu pot.
- Samantha? Intră Patrick pe ușă și se grăbește repede să ajungă la mine.
- Patrick! Spun și îl prind într-o îmbrățișare strânsă, punându-mi capul pe umărul lui și încercând să mă șterg de lacrimi.
Mă dau la o parte de pe el și se uită la ochii mei.

- De ce plângi? Mă întreabă și încerc să falsez un zâmbet, dar nu îmi iasă.
- Nu plâng. Mi-a intrat ceva în ochi, zic și mă mint singură.
- Da, cum să nu. De asta nu mai aveai aer când am intrat în cameră. Și de când se înroșește la față o persoană atunci când îi intră ceva în ochi?
- Bine! Am plâns! Mulțumit? Spun și încerc să îmi stăpânesc lacrimile, dar par că gândesc singure când să cadă.
- Ce s-a întâmplat? Mă întreabă și mă trage într-o îmbrățișare strânsă, punându-mi capul pe pieptul lui.
- Jason! E tot ceea ce reușesc să pronunț înainte de ami da drumul din brațe.
- S-a întâmplat ceva cu el? Nu cred că ar fi o idee bună să fiu singur aici cu tine. . Dacă află. .
- Nu va afla. Și oricum, nu i s-a întâmplat nimic. Nu mai vorbim. Încep să cred că nu mai suntem împreună.
- De ce ai crede asta? Îmi spune și mă ia din nou în îmbrățișare, strângându-mă.
- Păi nu am mai vorbit în ultima vreme. De fiecare dată când încerc să dau de el îmi spune că are treabă.
- Poate are de învățat pentru facultate, mă lămurește el și mă încrunt.
- Nu ai nimic de învățat la facultatea de sport, poate poziții sportive, îi spun și mă ghemuiesc mai bine la pieptul lui.
- Sau alte poziții, îmi spune și îmi ridic capul de pe el, uitându-mă încruntat la el. Glumeam, nu o lua în serios, spune și mă pupă pe frunte când vede că încep iar să plâng.
Plâng din nou. Lacrimile nu mi le poate opri nimeni. Îl iubsc atât de mult, la naiba! Nu pot să îmi iau gândul de la el.
- Hei, nu mai plânge, gata. Scuze, nu trebuia să spun asta, spune și mă ia în brațe, încălzindu-mă.
- Nu e nimic, și eu cred același lucru, spun și mă ridic, ștergându-mi lacrimile cu mâna și uitându-mă la el zâmbind.
- Așa! Zâmbește! Îți stă mult mai bine, îmi spune și îmi șterge și ultima lacrimă care cade pe obrazul meu.
- Patrick. . Voiam să te întreb ceva. .
- Spune, îmi zice și își pune mâna peste a mea. Nu mio retrag deoarece știu că nu sunt sentimente de genul intre noi.
- Vrei să mă însoțești peste... patru ore la un eveniment caritabil? E pentru copii cu cancer, organizat de școală.
- Clar că te voi însoți. Mai rămânem aici sau mergem? Mă întreabă și îi spun că mai rămânem.
- Tu ai mai fost aici? Îl întreb și zâmbește. Are un zâmbet frumos, să recunoaștem.
- Asta e cabana mea. Îmi place că ai făcut curat, îmi spune și îmi pică fața.
- Ăă, scuze, credeam că e părăsită. Îmi place aici. E liniște și îmi limpezesc gândurile.
- Nu ai de ce să îți ceri scuze. Aici veneam și eu când eram mai micuț, dar cum s-a prăfuit nu am mai ajuns să fac curat.
- Am înțeles. Nu vor spune nimic părinții tăi? Îl întreb și zâmbește dinou. Deja începe să îmi placă zâmbetul ăsta.
- Părinții mei nu știu de ea. Bunicul avea grijă de ea înainte să moară. Le spunea părinților mei că merge la pescuit, dar el de fapt avea grijă de cabană. Aveam vreo şaisprezece ani când mi-a lăsat-o mie în grijă, el decedând după câteva zile. Așa că îmi aparține mie.
- Te superi dacă mai vin pe aici? Mă vei găsi doar luni, mi-am făcut program, zic și încep să zâmbesc și eu. Zâmbetul lui e molipsitor.
- Nu e nicio problemă. E vreo problemă dacă te însoțesc și eu? Mă întreabă și dau negativ din cap. În regulă atunci. Hai să mergem, a trecut în aer ora, și știu cât vă ia vouă să vă aranjați.
- De unde ști atâtea? Îl întreb și îmi mijesc ochii către el.
- O văd pe mama când face asta, dăă, îmi spune și zâmbește. Iar.
Mă ridic de pe pat și iau cheile de la motocicletă pe care le-am pus pe o noptieră de lângă pat și ne îndreptăm spre ușă. Într-o fracțiune de secundă, Patrick mă lipește de ușă și îmi zdrobește buzele într-un sărut apăsat. Asta nu e atât de ciudat cât faptul că nu mă împotrivesc.
- Scuze, eu...
- N-ai vrut, știu. Îmi pare rău, Patrick, îmi ești mai mult ca un frate, nu pot să fac asta, zic și întorc capul gândindu-mă doar la Jason.
- Acum putem merge, îmi spune și îmi zâmbește.
- Hai să te duc acasă, îi spun și râde.
- Doar dacă mă lași pe mine să conduc, îmi zice și mă încrunt vizibil către el.
- Ști să conduci o motocicletă?
- Dacă ți-aș spune că am una, m-ai crede? Mă întreabă și zâmbesc cu gura până la urechi.

*

- Te iau la şapte, da? mă întreabă și dau afirmativ din cap, plecând pe picioare către casa lui care nu era foarte departe de a mea.
Am ajuns acasă și m-am dus direct în cameră.
Rochia mea neagră mă așteapta. E timpul să o iau pe mine. Dar nu înainte de a face un duș.
Intru la duș, pregătindu-mi tot ceea ce am nevoie și ies imediat. Încep cu machiajul, la care nu fac nimic special. Doar puțin rimel și un luciu roz de buze. Rochia e neagră, lungă până în pământ chiar și cu tocurile de 15, fiind cu o mânecă într-o parte, iar în cealaltă parte deloc.
Uitându-mă la ceas, observ că am fost gata exact la fix. Cobor jos pentru a mă asigura că nu uit nimic. Îmi pun în plic telefonul și portofelul, cheile nefiind necesare deoarece merg cu Patrick. Soneria de la ușă răsună acum în urechea mea și un Patrick elegant, la cămașă, stă în fața uşii.
- Domnișoara e gata? Mă întreabă și dau afirmativ din cap, întinzându-mi cotul pe care îl prind imediat, conducându-mă la mașină.
- Haide să mergem.
*

Am intrat pe ușa sălii unde se organiza evenimentul și l-am tras pe Patrick după mine imediat ce l-am văzut pe Nate. Am fugit la el în brațe, deși am tocuri în picioare și s-ar fi putut întâmpla să cad. Practic am sărit pe el și l-am îmbrățișat cât am putut de tare.
- Sam! Mă sufoci! Îmi spune el și îi dau drumul.
- Mi-a fost dor de tine! Îi spun și mă atașez de el, acesta prinzându-mă de după cap.
Patrick vine lângă noi. Dintr-o dată se ivește și un băiat care servea vin. Am luat și eu un pahar și am băut o gură mică, în timp ce mă povesteam cu Nate. Vanessa a venit și ea lângă noi și ne-am mai povestit.
A fost frumos până când Patrick m-a chemat lângă el și mi-a făcut semn să mă uit într-o direcție anume.
Acolo, un băiat cu spatele și cu o brunetă focoasă lipită de el se sărutau. Îi fac semn lui Patrick să înceteze că poate se întoarce la noi. Băiatul își mai întoarce puțin privirea și îl pot observa mai bine. E Jason!
- Nate! Ăla e cumva Jason? Îl întreb pe vărul meu făcând semn către el și își apleacă capul în pământ, murmurând un "da".
Auzind lucrul ăsta, paharul meu întâlnește gresia de pe jos, privirea fiindu-mi aplecată în jos. Zgomotul se aude în toată sala, încât îl văd pe Jason întorcându-se să vadă cine a făcut asemenea dezastru. Imediat ce mă zărește, își mărește ochii și încearcă să o îndepărteze pe brunetă de lângă el.
Lacrimile încep dinou să curgă șiroaie pe față și alerg repede spre baie, încuindu-mă acolo. Bătăi puternice în ușă se aud dar nu le bag în seamă. Plâng ca și cum ar fi murit cineva. Dar chiar a murit ceva! Iubirea dintre mine și Jason.
- Lasă-mă în pace, nu mai vreau să aud de tine! Țip spre el și bătăile încetează.
Deschid ușa și în față îmi apare un Jason îngrijorat. Nu îi bag în seamă balivernele și mă îndepărtez spre baie, ducându-mă într-un loc mai liniștit.
- Samantha, ascultă-mă! Spune și mă întorc dintr-o dată și îl pocnesc să țină minte.
Nu mai țin cont de privirile celor din jur și de părerile lor, acum sunt prea nervoasă ca să o fac.
- Pleacă! Nu mă mai meriți! Te urăsc! Îi spun și habar nu știu cum, dar palma lui face cunoștință cu obrazul meu, întorcându-mi fața într-o parte.
Lacrimile se ivesc imediat și alerg spre ușa de ieșire plângând, strigându-l pe Patrick să vină cu mine.
- Să te ia naiba, Jason! Îi spun și ies pe ușă, alergând cât mai departe posibil de sală.

JASON

Ești un prost, Jason. Trebuia să te gândești că Samantha e aici. Unde îți e iubirea pentru ea? S-a pierdut în drum spre colegiu? Conștiința are și ea dreptate uneori dar ea nu știe de plan. Sau nu ştia din moment ce a eşuat.
Încerc să fug după ea când văd că iese pe ușă însoțită de colegul ei, Patrick parcă. Dar ieșind pe ușă, dau nas în nas cu Vanessa. Desigur, prietena cea protectoare și verișoara cea rea, respectând planul.
- Stai pe loc! Îmi spune ea și nu știu ce mă apucă dar ridic mâna și încerc să îi dau o palmă, dar mâna lui Nate mă oprește. Îmi dă un pumn de mă doboară la pământ.
- Tu ești idiot? Odată să mai faci asta și o să fii un om mort.
Scuze, Van, nu voiam să fac asta, nu știu ce mă apucă, spun și mă ridic să o îmbrățișez.
- Stai departe de mine! A avut dreptate Samantha, nu o meriți. Nu pot să cred că voiai să mă pocnești. Ce ți-a făcut tarfa aia de Brittany? Mă întreabă și acum realizez că am lăsat-o înăuntru.
-Nu o face târfă pe Brittany! Spun și ridic iar mâna la ea.
-Mai încet cu mâna aia. Și o fac târfă și parașută când vreau pentru că aia e. Te-a întors pe dos. Tu nu ești vărul meu! Îmi spune și pleacă de lângă mine.
Mă duc să îmi iau hanoracul dinăuntru și dau de Brittany.
-Iubitule, unde ai dispărut? Te căutam, îmi spune și mă sărută, acum gustul sărutului fiindu-mi amar în gură.
-Lasă-mă, Brittany. Rămâi aici sau pleci în drumul tău? Planul s-a terminat. Spun și plec de lângă ea, alergând spre mașină, nebăgând în seamă vorbele ei banale.
Conduc nebun prin oraș, ducându-mă până la florărie să iau un buchet imens de trandafiri roșii. Odată cumpărați, mă îndrept spre casa Samanthei. Îi pun buchetul în prag și rămân în fața ușii, sunând la sonerie. Iese afară toată plânsă, iar când mă vede închide ușa imediat.
Samantha! Iubito! Te implor! Iartă-mă! Spun și o aud urcând scările.
Nici nu m-a băgat în seamă. Las buchetul de trandafiri în prag și intru în mașină.