Poți să tii un secret?

1. Tragedie sau cosmar?

          Raven

          Toată Insula Cascadelor a tacut la apusului soarelui. Nici macar valurile nu se mai auzeau izbindu-se de stânci, de parca oceanul insusi îsi ținea respirația, așa ca mine, privind zecile de nuante portocalii și roz ale cerului.
          Nu trecea o zi fara să fiu recunoscatoare pentru casa mea, pentru viata și familia mea, dar în acea seara, privind apusul, am stiut mai mult decat oricand ca sunt a naibi de norocoasa.
          De la etaj puteam vedea forfota de jos, zumzetul reusind sa străpungă aerul si sa ajungă pana la mine. Am chicotit când un bufon s-a impiedicat in fata unei doamne de la curte si si-a imprastiat toata recuzita pe jos. Aleea se umpluse de mingii, panglici și carti de joc.
          -Nu crezi ca e prea devreme pentru un bal?
          M-am rasucit pe calcaie, facand rochia să se înfoaie în jurul meu. I-am aruncat o privire crucisa Stellei.
          -Nu exista prea devreme pentru un bal. Nici macar in gluma sa nu mai spui asa ceva!
          -Am inteles, Inaltimea Voastra, murmura prietena mea cea mai buna facand o plecaciune.
          Mi-am dat ochii peste cap si am strâmbat din nas.
          -Încetează, am certat-o bland.
          -Arati minunat, ofta visătoare, zâmbind larg. Nu-mi vine sa cred ca îți faci debutul!
          -Nu-mi vine sa cred ca tu nu ti-l faci! Am mormait clatinand din cap, apoi mi-am amintit ca nu e treaba mea si am schimbat subiectul. In orice caz, arati de parca ai face-o.
          Si era perfect adevarat. Rochia Stellei era superba, dar ce-o făcea cu adevarat frumoasa era însăși ea, cu ochii de culoarea cerului, cu pielea bronzata și parul lucind de sanatate.
          Stela a apucat faldurile rochiei in maini si a făcut o pirueta demonstrativă, imitând pașii unui dans tradițional. Am repetat mișcarea atunci când a intins mana spre mine, predând ștafeta.
          -Nu-i cinstit, plescai Stella nemultumita, încrucișându-si bratele peste piept. Dacă as reusi sa dansez ca tine, n-aș mai face nimic altceva toată ziua!
          Am ras, apoi am prins-o de brat.
          -Haide, să mergem. Vreau să trag cu ochiul sala de bal înainte să se aglomereze.
          -N-ar trebui să o asteptam pe Dorotheea?
          Dorotheea era ingrijitoarea mea. Teoretic Stella avea dreptate și acesta era lucrul corect de făcut, dar când naiba făceam noi totul după protocol?
          M-am uitat la ea cu o spranceana ridicata.
          -Bine, ai dreptate. Să mergem. Hei, Raven, mai spuse apoi, aplecandu-se spre mine de parca îmi spunea un secret. Crezi ca o să vedem vreun Asasin în seara asta?
          Am clătinat din cap, cu toate ca nu știam sigur răspunsul.
          -Sper ca nu!

          Insula Cascadelor nu era numai casa mea. Era moștenirea mea. Era ceea ce părinții mei facusera pentru noi toți: un loc pașnic, prosper, autonom, unde grijă zilei de mâine nu exista și belșugul e ca la el acasă.
          Atunci de ce purtam un pumnal prins la jartiera de pe coapsa dreapta? De ce am învățat să mânui sabia cu aceeași pricepere cu care am învățat să dansez? De ce mi-au fost predate tehnica și strategia militară la fel de înverșunat precum mi-au fost presate limbile moarte?
          -Raven Shribbah, Printesa Moștenitoare a Insulei Cascadelor, fiica cea mare Regelui Mairy si a Reginei Anna, rasuna de pretutindeni vocea crainicului, umplând fiecare centimetru de aer din sala de bal.
          Am intrat pe usile duble menținându-mi pașii egali. Am zâmbit in stanga si in dreapta, dar nu am făcut nici un gest care sa ma dea de gol ca as cunoaște pe cineva. În aplauzele mulțimii de nobili, am traversat sala și m-am oprit la doi metri de piedestalul pe care erau urcate tronurile.
          -Înălțimile Voastre, am spus facand o reverența în fata părinților mei.
          -Raven, îmi raspunse tata la fel de protocolar.
          În mod normal nu eram așa. Părinții mei erau doar mama si tata in marea majoritate a timpului. Ne citiseră povesti pe când eram copii, ne-au învățat să jucam sah, ne-au ascultat toate recitalurile și ne împăcau atunci când ne certam. Eu și surorile mele eram foarte norocoase să-i avem.
          -Arati minunat în seara asta, îmi spuse mama zâmbind când am urcat treptele piedestalului.
          -Mulțumesc, am chitait entuziasmata. Mă simt minunat.
          Urmatoarea domnisoara ce-și făcea debutul a fost anunțată, așa ca mi-am luat locul în dreapta tronului și mi-am tinut gura. Discret, fara să atrag atentia asupra mea, am cercetat rapid sala cu privirea. Surorile mele erau prea mici ca să poata participa la astfel de baluri, dar aveau prostul obicei de a se strecura oriunde nu ar fi trebuit să fie.
          Din fericire, în acea seara nu erau acolo.
          După ce toate fetele au fost anunțate, tata a declarat începutul balului și muzica a rasunat în tot palatul. Am sarit pe ringul de dans și nu m-am oprit nici macar atunci când mi-am simtit picioarele arzand.
          -Scuza-mă un minut, i-am cerut fiului unui lord, dar n-am așteptat răspunsul lui înainte de a mă rasuci pe calcaie.
          Am ieșit din sala de bal pe terasa suspendata, apoi am mers pe langa perete pana am ajuns langa balustrada. Bineînțeles ca m-am uitat în toate partile înainte de a sari peste ea direct pe balconul mai mic si ascuns de la etajul inferior și abia atunci am rasuflat usurata.
          Nu doar ca nu imi placea de Jackson, nu puteam să îl sufăr. Era arogant, rautacios și chiar avea impresia ca o să îi sar în brațe dacă îmi spune ca taica-su are relații pe continent? Jackson era întruchiparea a ceea ce detestam cel mai mult la un bărbat și ultimul cu care m-aș fi măritat vreodata.
          Bineînțeles ca planuiam să mă marit la un momendat, dar nu cu cineva atât de superficial. Nu, în mintea mea naiva, barbatul ideal trebuia să aibă un pachet de calitati fizice și morale care să-l facă potrivit atât pentru a fi un sot bun, dar și pentru a fi un tata grozav, un Rege așa cum Insula Cascadelor merita și un conducator cinstit.
          Biata, naiva Printesa idealista!
          Bineinteles ca așa eram. Si de ce n-as fi fost? Eram Printesa Insulei Cascadelor, n-aveam nici un motiv pentru care sa-mi cobor standardele.
          Am stat pe balconul ascuns de sub terasa pana când briza mi-a făcut pielea să se infioare și nici atunci nu aveam tragere de inima să mă intorc în vizorul lui Jackson. A trebuit să o fac pana la urma, așa ca am oftat și am început să mă carat pe balustrada balconului.
          Ciudat, mi-am spus. Muzica s-a oprit brusc pe când eram suspendata în aer, atârnată de terasa suspendata.
          Dar n-am avut timp să mă gândesc la asta, pentru ca țipetele au rasunat în același timp, strapungand linistea, acoperind valurile care se spărgeau de stânci. Am încremenit si toți muschii mi s-au încleștat, neintelegand ce se întâmpla.
          M-am intins atât cât îmi permitea balustrada. Nu vedeam prea mult, dar am înteles ce se întâmpla atunci când strajerii au dat alarma din turnuri: eram asediați.
          Iar eu n-aveam idee dacă e doar un cosmar sau realitatea mea era pe cale să-și schimbe complet cursul.
          M-am intins mai mult, forțându-mi picioarele sa rămână nemiscate pe balustrada. Exact atunci un soldat ale carui însemne nu le mai văzusem în viata mea l-a decapitat pe tata. Am privit muta, parca desprinsa de propriul trup, cum capul i s-a desprins de pe umeri și a cazut pe jos, apoi s-a rostogolit la picioarele piedestalului, langa al mamei. Sangele lor curgea în cascada pe marmura lucioasa.
          Majoritatea bărbaților erau deja morti și știam ca femeile aveau să aibă parte de o soarta mult mai rea.
          Un alt soldat a aparut langa cel ce-mi decapitare părinții. O ținea de par pe Ryna, una dintre surorilor mele.
          Au ucis-o în cateva secunde.
          Mai rămăseserăm doar eu si Rose, iar ea era in palat, deci probabil o prinseseră deja.
          Am realizat cu stupoare si cu sange rece ca eram ultima din familia regala rămasă in viata. Pentru moment.
          Inima ameninta să îmi cedeze sub amenințarea suferinței și fiecare respiratie era mai dureroasa decât cea dinainte. Eram atât de furioasa încat voiam să îi ucid cu mâinile goale pe cei care îmi macelareau familia sub ochii mei, dar am ramas pe loc, strangand atât de tare marmura rece a balustradei încat am crezut ca degetele or să îmi treaca prin ea.
          Apoi am înteles ca nu pot să raman acolo și să îmi plâng de mila.
          Trebuia să fug inainte ca ei sa ma gaseasca.
          Dar cum, când nu puteam nici sa respir, când stomacul ameninta ca o sa se golească in orice clipa, când nu voiam decat sa ma ghemuiesc si sa mor?
          Nu, mama si tata n-ar fi vrut așa ceva. N-ar fi vrut sa stie ca n-am făcut tot ce puteam ca să mă salvez.
          Așa ca am inghitit durerea. Am inghitit ultimele minute din viata mea, cosmarul care se declanșase ca din senin în jurul meu. Am inghitit tot ce știam și tot ce eram.
          Și m-am pus în miscare, rugandu-ma tuturor zeilor sa scap cu viata. Nu mi-am pierdut timpul sperand ca totul e doar un cosmar din care aveam să mă trezesc: durerea din piept nu-mi dădea voie să sper la așa ceva, caci era prea vie și prea reala.
          În timp ce săream de pe balconul ascuns de sub terasa, m-am gandit ca tragediile nu tin cont de numele tau- nici nu îl știu, nici nu te-ntreaba. De-asta sunt atât de dureroase, pentru ca vin de nicaieri și îți iau totul.