Poți să tii un secret?

20. Invitata de onoare a Printului Mostenitor

          Raven

          Ultima Încercare era in fata ochilor mei.
          Și mă privea cu cei mai argintii ochi pe care îi văzusem vreodată. Maxilarul lui Emrys era atât de încordat încat am crezut ca or să îi crape măselele. Nu-mi venea în minte nici un alt om care să semene mai mult cu o fiara decât el.
          -Ești pregătit, Cinci? A răsunat vocea lui Altair în camera circulată în care ne duseseră.
          Dillard a incuviintat și a pasit în mijlocul încăperii. Eram toți acolo, toate Numerele și mulți Asasini, inclusiv unii pe care nu-i mai văzusem niciodată. Emrys s-a apropiat de Dillard și i-a soptit ceva la ureche, așa cum făcuse cu toți cei care trecuseră deja prin a cincea Incercare. Dillard a mormait ceva drept răspuns, apoi amandoi și-au reluat locurile.
          Ochii lui Emrys s-au fixat asupra numărului Cinci, iar acesta a încremenit. Îsi vedea cel mai mare coșmar desfasurandu-se în fata ochilor și trebuia doar să oprească frica. De parca era atat de al naibii de ușor! Eu nu reușisem să o fac în trecut, insa speram din suflet ca el să reușească. Dillard merita să fie Asasin.
          La câteva secunde privirea lui Emrys se întorcea din nou spre mine, în timp ce eu făceam orice puteam ca să îl ignor. Trecuse o saptamana de când îl lăsasem din nou să mă dea peste cap, de când trăiam permanent cu frica în inima. Avea toate mijloacele necesare ca să afle cine sunt, trebuia doar să caute în locul potrivit: dincolo de granița nordica, pe insula ce fusese cândva casa mea. Faptul ca îl lăsasem să îmi intre pe sub piele doar complica lucrurile în defavoarea mea.
          Am închis ochii și am expirat zgomotos când Dillard a reușit să iasa din iluzia lui. Era debusolat, am observat ca îi tremurau mâinile și clipea des incercand să-și vina în fire, dar reusise.
          -Șase! S-a auzit vocea lui Altair. Tu urmezi.
          L-am privit numai o clipa înainte de a porni spre mijlocul camerei, luându-i locul lui Dillard. Știam ca nu pot s-o fac. Știam ca n-o să reușesc să trec de Încercarea asta.
           -Lasă-mă să intru în amintirea ta, ca să te ajut, mi-a cerut Emrys în soapta atunci când s-a apropiat de mine.
          Am scrasnit din dinti și am clătinat din cap. Nici gând!
          -Cum naiba crezi ca au reușit toți ceilalți să treacă de Încercare? A șuierat furios. Lasă-mă să te ajuta, Raven! Nu știu si nu-mi pasa cine ești si ce o sa văd acolo, doar lasa-ma sa te tin in viață! Trebuie să tii asta în mana și o să fiu acolo să te ajut.
          Mi-a strecurat în palma o bucata de hârtie mototolita înainte de a-și lua locul, doi metri în fata mea.
          Nu, nu, nu! Nu-l puteam lasa să vadă execuția familiei mele, și-ar fi dat seama cine sunt intr-o clipa. Dar nu puteam nici să trec de Încercarea aceea de una singura.
          Rahat. Ce naiba ar trebui să fac?
          Emrys se uita fix la mine. Știam ca e o chestiune de secunde pana când camera din jur o să dispară și o să fiu din nou cocoțată pe balustrada. Trebuia să deschid palma și să las hârtia să cada pe jos. Doar... să deschid palma.
          Emrys a înclinat capul abia perceptibil. Un avertisment mut și subtil ca urmează să începem. Nu știu ce naiba a fost în capul meu, dar în loc să arunc hârtia, am strâns-o mai tare intre degete. Dacă nu treceam de Încercarea aia, muream. Probabil urma să mor oricum când Emrys o să-și dea seama cine sunt, dar dacă exista o cât de mica șansă de supraviețuire, trebuia să mă agat de ea. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost usurarea din ochii lui.
          Totul a dispărut și eu m-am trezit din nou atârnată de marginea terasei. Am închis ochii și am tras aerul sarat în piept. Erau doua secunde în care puteam să mă simt din nou acasă. Spre deosebire de toate celelalte momente în care Emrys mă aruncase în mijlocul acelei furtuni, acum nu mai eram singura. Simteam prezenta lui Emrys peste tot: pe pielea mea, în piept, în aerul din jur. Știam ca vede și simte tot ce văd și simt eu, așa cum se întâmplase când m-a lasat să intru în amintirea lui. Era acolo, în mine, chiar dacă nu-l puteam vedea.
          Muzica s-a oprit. Am deschis ochii. Țipetele au răsunat de pretutindeni în același timp cu alarmele din turnuri.
Știam ce-o să văd daca întorc capul în dreapta, dar asta n-a atenuat durerea care m-a străpuns ca o sabie când tata a fost decapitat. Am privit inmarmurita cum capul lui cade la baza piedestalului și se oprește langa al mamei. Sângele curgea în cascada din trupurile lor decapitate, lipsite de viață și eu mă sufocam cu durerea care îmi acapara fiecare bătaie de inima.
          Nu e real, am auzit ca un ecou în mintea mea. Nu e real, Raven. E doar o amintire. Oprește-o!
          Un alt soldat a apărut cu Ryna.
          Nu e real, Raven! Oprește frica. Spune-o!
          Ryna se zbătea în mâinile lui. Soldatul a ridicat sabia...
          -Nu e real, am reușit să indrug, tremurând din toate încheieturile. Nu e real.
          E doar o amintire.
          -E doar o amintire. Nu e real!
          Totul s-a estompat în jurul meu și apoi am revenit în camera circulara. M-am clătinat pe picioare, gata să mă prăbușesc la pamant. Îmi bătea inima atât de repede, încat am crezut ca o să explodeze. Asteptam cu sufletul la gura momentul în care Emrys o să mă acuze de trădare sau mai știu eu ce și mai apoi...
          -Următorul! A spus Altair. Șapte, mișca-te mai repede.
          Priveam buimacă în jur. L-am văzut pe Zadock desprinzându-se de perete. Venea spre mine, dar eu nu puteam să mă mișc.
          -Du-te, mi-a spus facand semn cu bărbia spre perete. Felicitări.
          Mi-am tarat picioarele, evitând să arunc vreo privire în direcția lui Emrys. Ce-aș fi văzut în ochii lui? Furie? Dezamagire? Sete de sânge? Habar n-aveam, dar nu eram pregatita să aflu încă. Acum știa sau putea să puna cap la cap lucrurile ca să îsi dea seama cine eram. Ce-avea să facă cu informațiile astea?
          Ce-aveam eu să fac, după ce o să înțeleagă?