Poți să tii un secret?

13. Dincolo de viata și moartea... pasiunii

          Raven

          Urletul nepământean al Ianirei mi-a zburlit parul pe ceafa. M-am sprijinit mai mult pe trunchiul copacului, caci genunchii îmi tremurau și tot corpul mi se inmuiase.
          Sfanta Ihte, ce naiba fusese în capul meu? De fapt, unde naiba îmi fusese capul? Nu mai gandisem logic. Din clipa în care Emrys mă atinsese, nu mai judecasem. Tot ce am știut în minutele alea a fost ca trebuie să îl simt mai aproape, mai mult. Doar vorbeam și apoi... Zeilor!
          -E-eu... habar n-am...
          Bâlbâiala lui mi-a atras atentia. Mi-am ridicat imediat ochii spre el. Nu-l văzusem niciodată atât de palid și debusolat. Privirea intr-un punct de la picioarele Ianirei. Clipea des, incercand să-și vina în fire. Parea cel putin la fel de incurcat de situația aceea ca mine, la fel de surprins de propriile acțiuni.
          Pașii lovind pământul s-au auzit cu cateva clipe înainte ca Altair și Jasper să-și facă aparitia dintre copaci. S-au oprit brusc la vederea Prostatisului materializat al lui Emrys. Amandoi au intrat în alerta, îndreptându-și spatele.
          -Ce naiba s-a intamplat? A cerut Jasper să stie, pasind spre Emrys. Va asteptam în poiana, apoi am auzit-o pe ea, a spus facand semn se Ianira. A avut loc vreun atac?
          Altair s-a apropiat de mine. Când m-a atins pe umar am tresărit și m-am ferit din calea lui, sasaind.
          -Nu mă atinge! L-am avertizat ducand instinctiv mana la pumnalul prins pe coapsa.
          Altair s-a dat un pas înapoi, ridicându-și ambele mâini. M-a cercetat rapid cu privirea, probabil ca să se asigure ca nu sunt ranita. Nu avusese loc nici un atac, doar o ambuscada in care ma prinsesem singura.
          -Ești în regula? M-a întrebat când s-a convins ca sunt intreaga.
          Am incuviintat din cap. Apoi l-am clătinat. Eram ametita și nu înțelegeam ce naiba tocmai se întâmplase.
          -Dispăreți de aici, le-a cerut Ianira privind peste umar când la Jasper, când la Altair. Și luati-o și pe ea cu voi.
          -Cu tot respectul... a început Altair, dar n-a avut nici o sansa.
          -N-am nevoie de respect, a suierat ea. Am nevoie să faci ce îți spun!
          Altair nu a schitat nici un gest care să îl dea de gol ca s-ar simti amenințat, dar pumnii i s-au strans pe langa corp. Determinarea se citea în fiecare fibra din corpul lui.
          -Nu! Am spus tare și clar. Nu plec nicăieri!
          -Emrys? A spus Jasper, pasind spre el. Ce s-a intamplat? De ce ati ramas în urma și de ce e Ianira aici?
          Emrys doar a clătinat din cap. În continuare parea rupt de realitate. Eu îmi venisem în fire cât de cât, cu toate ca nu reușisem să gasesc o explicație logica pentru ce se întâmplase.
          -Vrei să plecam? L-a întrebat Jasper în cele din urma.
          Emrys a incuviintat dand din cap. Parea daramat.
          -O luam și pe Șase cu noi?
          Nu, mi-am spus. N-ar face așa ceva. Nu m-ar expedia ca pe un copil. Tot corpul mi s-a încordat în așteptarea răspunsului. N-ar face...
          Dar el a incuviintat din noi dand din cap, zdrobind toate asteptarile mele si fiecare blestemata de speranță.
          -În regula, a fost Jasper de acord. Te asteptam în poiana.
          S-a rasucit pe calcaie și i-a făcut semn lui Altair. Acesta s-a intins după mine, iar eu n-am mai gasit nici un strop de energie și voință ca să mă feresc din calea lui. L-am lasat să mă prindă de brat și să mă tragă spre el. Am mers înainte când m-a înghiontit și n-am protestat deloc când el și Jasper m-au flancat din stanga și dreapta, de parca eram un deținut periculos.
          Cu toate astea, n-am putut să mă abțin și am aruncat o privire în urma chiar înainte să ne pierdem printre copaci. Emrys se asezase pe calcaie și îsi ținea fruntea în palme. Nu auzeam ce îi spunea Ianira, dar gesticula însuflețită. Parea foarte revoltata și furioasa.
          Așa mă simteam și eu. Revoltata și furioasa. Pentru ca, în ciuda a ceea ce era evident ca se întâmpla intre noi, mă pasase prietenilor lui intr-o clipa ca să nu fie nevoit să dea piept cu urmările acțiunilor lui. Pentru a doua oară în mai putin de o luna, Emrys îmi manevrase trupul și dorințele impotriva mea. Pentru a doua oară mă făcea să mă simt folosita și inutilă.
          Eram mai furioasa pe mine, pentru ca îi permiteam să se joace cu mine.
          Am strans din dinti și am clipit des, incercand să alung lacrimile care mi se adunau în coltul ochilor. Ce naiba avea de câștigat, facand lucrurile în felul asta? De ce voia să mă tortureze așa? Era mai simplu să-mi înfigă un pumnal în gat!
          -Ești în regula? M-a întrebat Jasper după câteva minute.
          Îi simteam privirea ațintită asupra mea.
          -N-am nimic, m-am forțat să spun, cu toate ca aveam gura încleștată.
          -Arati de parca o să începi să plangi, mi-a atras Altair atentia.
          -Și? Doi Asasini mari și periculosi ca voi nu se descurca cu o fata care plange? Am întrebat mai mult ca sa îmi distrag atentia de la avalansa de ganduri și furie ce punea stapanire pe mine.
          -Vrei să ne spui ce s-a intamplat? M-a întrebat Jasper, incercand să vorbească degajat, de parca nu era mare lucru.
          Am clătinat din cap.
          Nu îmi permiteam să cad prada disperării. Nu puteam lasa furia să-mi intunece judecata. Dacă făceam asta, Emrys castiga. Din nou. Și să fiu a naibii dacă o să îl las pe blestematul ăla să mai adauge încă o victorie în fata mea!
          -A făcut Emrys ceva? A spus ceva nepotrivit? M-a iscodit Jasper în continuare.
          Am clătinat din cap iar când am vorbit, vocea mea era incarcata de amărăciune.
          -Cine? Printul nostru Mostenitor? Nici vorba. Când vreodată face sau spune el lucruri nepotrivite?
          Nu știu ce anume din răspunsul meu le-a închis gurile celor doi, dar ceva a fost, pentru ca n-au mai scos un cuvânt pana în poiana. Ovidia și-a dat seama ca ceva se întâmplase de cum a dat ochii cu mine, dar spre meritul ei nu a scos nici un sunet. Doar s-a tras deoparte pe bușteanul pe care stătea, făcându-mi și mie loc.
          O jumătate de ora mai tarziu, când Emrys a intrat în poiana, mai ca mi-a stat inima. Era singur, fara Ianira. Probabil isi rezolvasera disputa. Mi-am tinut respirația, urmărindu-i fiecare pas hotărât pe care îl făcea spre mine.
Apoi, când a trecut pe langa mine fara sa-mi arunce macar o privire, am înteles.
          A durut ca naiba, de parca mi-aș fi smuls propria piele de pe corp, dar am înteles. Lui Emrys îi plăcea vanatoarea, joaca și riscul. Imediat ce obtinea adrenalina de care avea nevoie, îsi lua talpasita. Imediat ce cădeai în capcana, îsi pierdea interesul.
          S-a asezat langa ceilalți Asasini care stăteau împreuna ceva mai departe de noi. Stătea cu spatele la mine, dar l-am văzut când a intins mana după apa, apoi a băut cu lăcomie. Se comporta de parca nimic nu se întâmplase, de parca nu fusese grămada pe mine cu puțin timp în urma.
          De parca nici macar nu eram acolo.