Poți să tii un secret?

30. Cu parere de rau...

          Raven

          Seryah, pe langa faptul ca era o psihopata dementa, era și o ticaloasa notorie!
          -Parca ti-am spus ca nu vreau să-ti mai văd niciodată moaca de imbecil, latra femeia la Altair, atunci când acesta și-a făcut aparitia în salonul pe care îl ocupa mai mult cu forța.
          -Și eu îmi amintesc ca ti-am spus ca nu dau doi bani pe ce vrei tu! I-o întoarse Altair, complet neimpresionat de mârâielile ei feroce.
          Iar eu puteam confirma ca amandoi spuseseră exact lucrurile acelea. De mai multe ori. Printre maraieli și injuraturi. Eram epuizata, dar n-aș fi plecat din salonul ăla nici moarta!
          -Tu de ce naiba mai ești aici? Mă lua Altair la intrebari. Parca ti-am zis să îl iei pe Mavros și să îți exersezi abilitatile! Vorbesc singur, Șase?
          Când era furios, încă îmi spunea Șase. Nu conta ca nu mai eram un număr. Când el sau Jasper erau furioși, deveneam din nou Șase.
          -Am exersat, m-am auzit mormăind exasperata. Tu ești cel care nu vrea sa priceapă. Nu am nici o abilitate!
          Altair deschise gura să spună ceva, dar Seryah i-a luat-o înainte:
          -Tu n-ai nici un Print de pupat în fund? Nici o pereche de boașe de gâdilat ca să capeți mai multa autoritate intre Asasini?
          Clipea inocenta, de parca îl întrebase cât e ceasul.
          -Sunt foarte curios, Seryah, i-a spus apropiindu-se de patul pe care stătea legata de mâini și picioare. Cui a trebuit să i-o sugi ca să ajungi să conduci rebelii? In fata câtor comandanții rebeli a trebuit să-ti deschizi picioarele ca să avansezi în ierarhie?
          M-am încruntat în direcția lui. Altair era un Asasin foarte crud, dar niciodată nu îsi arata ură fatisa fata de cineva. Doar fata de Seryah, din câte văzusem în ultimele zile.
          -Vino mai aproape, a tors ea zâmbind. O să îți șoptesc la ureche fiecare lucru pe care a trebuit să-l fac în ultimii zece ani, Wihter. Doar... Vino mai aproape!
          Probabil plănuia să-i smulgă urechea cu dinții.
          Disputa celor doi s-a stins temporar când în salon a pasit o a patra persoana. Una pe care o evitam de zile întregi, ascunzându-mă cu Mavros în pădure ziua și petrecând nopțile în salonul lui Seryah. El nu pusese piciorul niciodată aici. Seryah, care de obicei nu vorbea aproape deloc cu mine, îmi spusese cu o zi în urma ca stie ce fac și ca e aproape jignitor ca mă ascund în spatele ei de propriul meu suflet pereche. M-am prefăcut ca nu o aud.
          -Mai să fie! A hohotit ea sec. Printul Moștenitor se umilește intr-atât încat să respire același aer cu mine? Cred ca pana la urma lovitura aia de pe câmpul de lupta m-a ucis.
          -Singurul motiv pentru care ai scăpat cu viață de acolo e ca Jasper a ajuns primul la tine! Să nu-ti imaginezi vreo clipa altceva, Seryah! I-a spus Emrys rece și distant.
          Nu mi-a aruncat nici o privire, slava Zeilor! Eu mă făcusem mica în scaunul pe care stăteam și mi-am lasat privirea să rătăcească pe podea, acolo unde umbrele lui și ale lui Altair se întindeau ca niște năluci. Speram să fie suficient de concentrat asupra lui Seryah încat să nu mă mai vadă pe mine.
          -Unde e lașul ăla nenorocit? A cerut Seryah să stie. De ce nu vine aici, să-l pot scuipa în fata?
          -Ai grijă, s-a răstit Altair.
          Emrys nu i-a răspuns, dar a cercetat-o cu atenție. Rănile ei de pe fata erau aproape vindecate, mai puțin buza. Vânătăile abia dacă se mai vedeau și toate zgârieturile minore îi trecuseră. Cu siguranța se vindeca mai repede decât un simplu om. Cu siguranța nu atât de repede precum un Asasin.
          -Cum ai trecut granițele, Seryah? Ce-ai făcut ca mecanismele noastre să nu îți detecteze oamenii?
          Vocea lui Emrys nu era furioasa, nici macar frustrata, ci plină de curiozitate. Încă era sobru și distins, dar nu parea furios. Parea dureros de indiferent.
          -Ce n-ai da ca să știi, Emrys! A chicotit sora lui.
          Acum, cu toată murdăria și sângele curățate, cu rănile aproape vindecate și după ce îi mai revenise culoarea în obraji, puteam vedea cu usurinta asemănările dintre ei. Același par închis la culoare, aceleași buze parca pictate de cel mai iscusit artist, același ten bronzat, perlat. Ochii lui Seryah însa nu erau argintii și vibranti. Ochii ei erau negrii, reci, analitici și sfidatori. Intr-o oarecare măsura îmi amintea de Ianira.
          -O să aflu, i-a promis Emrys. Am primit listele cu morți, o anunță apoi, mina devenindu-i întunecată. M-am gândit ca vrei să știi câte vieți au pierit în ziua aia.
          Chipul lui Seryah s-a innegurat de asemenea. Și-a privit fratele în ochi, așteptarea făcându-i pumnii să se stângă pe langa ea.
          -Trei Asasini grav răniți. Nouăzeci și patru de infanteriști morți, spuse Emrys printre dinti. Șaizeci și opt de civili morți! O suta treizeci și doi de rebeli morți! Ai trimis copii la moarte! De ce, Seryah? Pentru ce atâta moarte?
          Seryah nu a închis decât o clipa ochii în fata cifrelor care pe mine mă făceau să vreau să vomit. Erau peste doua sute de morți intr-o singura batalie! Peste doua sute de suflete! Zeii să ne apere!
          -Crezi ca asta e tragic? A întrebat Seryah calma. Crezi ca astea sunt pierderi adevărate? Asta nu arata decât ca sunteți niște ignoranți privilegiati și egoiști, care nu-și scot niciodată capetele din fund ca să privească în jur!
          Tăcerea ce s-a lasat peste salon era mormantala. Nici macar o respiratie nu rasuna intre peretii aia.
          -Nu am trimis eu copii la moarte. Indiferent de ce credeți voi despre mine, nu le-am pus arme în mana ca să vina să dea piept cu moartea. Ei au vrut să vina!
          Am tresărit și mi-am ridicat privirea spre ea. Era atât de palida, încat am crezut ca o să lesine. Abia mai respiram din cauza nodului din gat care mă sufoca în fiecare clipa. Când a continuat să vorbească, bărbia îi tremura.
          -Copii aia pe care i-ati văzut în lupta? Sunt niste copii care s-au saturat! S-au saturat să traiasca în frica și rusine. S-au saturat să aștepte ca cei responsabili de protecția lor să facă dracului ceva ca ei să se simtă în siguranța! S-au saturat să fie umili și supuși și au decis ca e momentul să îsi facă singuri dreptate. Și-au luat arme și au plecat la lupta, Asasinilor. Copii aia au făcut ceea ce voi n-o să faceți niciodată: au avut curaj!
          Nu înțelegeam o iotă din ce vorbește, dar Emrys era pamantiu la fata. La fel și Altair. Parca se scursese viața din ei. Emrys și-a revenit primul. Schimbarea subiectului a picat ca un trăsnet.
          -Cine a invadat Insula Cascadelor?
          Mi-am ținut respirația, rugându-mă ca nimeni să nu observe cum unghiile îmi intrau în palme pana la sânge. O frica sora cu moartea mi-a pus stapanire pe oase: ce naiba făcea?
          -Nu știu nimic despre...
          -Scutește-mă, Seryah! S-a răstit Emrys aplecandu-se asupra patului ei. Știu ca nu au fost rebelii. Știu ca nu exista nici un anunț oficial, nici macar un zvon în legătură cu asta și a trecut mai bine de un an de atunci! Spionii mei zic ca nu exista nici o urma de viață pe Insula, de parca nici n-a fost locuita vreodată. Așa ca o să te intreb din nou: cine a invadat Insula Cascadelor, cine a șters-o de pe fata pamântului și cine a ucis dinastia Shribbah?
          -Tu cine crezi ca a făcut-o, Emrys?
          Ochii mi s-au ridicat spre chipul lui. Nu puteam să citesc nimic. Tremuram din cap pana în picioare, ca o frunza în vant.
          -Exact, i-a spus Seryah holbandu-se la el. Pune-ti spionii să cerceteze mai bine Insula, Prințule. S-ar putea să descoperi mai multe decât îți poți imagina!
          -Tu ai cercetat-o?
          -Asta nu e treaba ta! I-o reteza femeia ranjind. Oh, și încă ceva! Dinastia Shribbah nu a murit, Emrys.
          -Poftim? A întrebat el încruntat, o unda de neliniște trecând pe chipul lui. Ce vrei să spui?
          -Trebuie să fac eu treaba spionilor tai, Inaltimea Ta? Rase ea în batjocura.
          Îmi venea să mă năpustesc asupra ei, să o prind de umeri și să o scutur pana îmi spune și câte frunze sunt în copacii de pe Insula Cascadelor. Am fost la un pas să o fac. Numai Mavros m-a ținut pe loc, vibrând fierbinte și amenintator pe pieptul meu. Simteam gustul lacrimilor în gat și al furiei pe limba.
          -Regele Mayri și Regina Anna aveau trei fete, a spus Seryah, oprindu-mi inima pentru o clipa. Regele și Regina au murit în noaptea atacului, în sala tronului. La fel și Printesa Ryna, fiica lor mijlocie.
          -Ce s-a intamplat cu celelalte doua? Ceru Altair să stie, intrigat.
          -Pe Printesa Rose au luat-o cu ei când și-au retras trupele, a spus Seryah, vestea lovindu-mă atât de rau încat lumea s-a întunecat în jurul meu. O soarta mai rea decât moartea, dacă mă intrebi pe mine, mai spuse oftand.
          -Și cea de-a treia? Ceru Altair să stie.
          Rose... n-au omorât-o în noaptea aia? Am fugit atunci, convinsa fiind ca or să o omoare, am fugit ca să salvez orice puteam salva din fata lor, adică pe mine. Îmi... îmi abandonasem surioara de șaisprezece ani pe mana acelor monștrii?
          Vederea îmi era incetosata de lacrimi. Nu puteam să respir naibii! Trebuia să ies de acolo. Trebuia să plec.
          Am sărit în picioare, dar n-am reușit să fac nici un pas. Seryah se holba în ochii mei.
          -Cea de-a treia Printesa e chiar aici, Altair, amice. Inaltimea Ta, a mai adăugat inclinandu-și capul în fata mea, în batjocura.
          Toată frica, furia și durerea pe care le simteam mi se puteau vedea în ochi. Și Emrys le-a văzut când m-am uitat în ochii lui.
          Apoi lumea s-a întunecat și, pentru o perioada binecuvântata, n-am mai văzut nimic!