„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤCana de cafea mi-a câștigat atenția când aburii ei se risipiseră deja, iar eu uitasem să o mai beau din nou, fiind absorbită de materialele pe care trebuia să le învăț. E un obicei de-al meu, dar norocul meu e că ador cafeaua în orice formă, chiar și rece. Am apucat-o în mâinile mele și am băut câteva guri când m-am ridicat de la birou și m-am apropiat de fereastră.
ㅤSoarele ardea mai puternic decât niciodată, răsfățându-mi pielea când m-a atins cu razele lui și ispitindu-mă să ies la o plimbare scurtă prin campus și să mă bucur de vremea bună unui aprilie cu puține ploi la activ. La fel de cald a fost și de ziua mamei mele din urmă cu câteva săptămâni, undeva la începutul acestei luni incredibile.
ㅤEra o coincidență deosebită că mama era născută pe cinci aprilie, iar eu pe cinci octombrie. Mereu mi-a spus că eu am fost cadoul ei și creștea inima în mine când o auzeam, mă simțeam iubită și dorită, că aparțin unui loc și nu sunt doar o frunză în vânt. A fost dintotdeauna adăpostul meu, locul unde răul nu îndrăznea să mă urmărească, locul unde vocea răutăcioasă din capul meu tăcea mâlc, ca și cum nu exista. Nu-mi vine să cred că are deja patruzeci și doi de ani, mă tem zilnic de timpul care zboară pentru că mă simt furată de momente pe care n-am apucat să le trăiesc și nu știu niciodată cât a mai rămas ca să mă bucur de prezența mamei. E o incertitudine care mă scoate din minți și mă cert mereu cu divinitatea că n-a făcut-o nemuritoare. Sau măcar să o fi păstrat într-o stare perfectă de sănătate, să nu aibă problema cu tensiunea arterială care mă îngrijorează de fiecare dată când se supără sau enervează, existând mereu acea mică posibilitate a unui atac cerebral sau infarct.
ㅤÎmi amintesc și acum cum am colindat pe la cardiologi, obligând-o să meargă, căci nu este persoana căreia să-i placă la medic. După seturi de analize cerute și multe sfaturi, s-a ajuns la aceeași concluzie: problema ei este bazată pe emoții. Nu putea fi tratată cu medicamente, ci cu o viață liniștită fără multe probleme. Lucru pe care nu-l poate avea niciodată lângă un om ca tatăl meu.
ㅤUneori sunt rea și duc lucrurile mai departe în mintea mea, îl învinuiesc pe el de problema mamei, cauzându-i atât de multe supărări că nici nu le pot ține evidența. Dar mă temperez, spunându-mi că încerc să caut doar un alt motiv pentru care să-l disprețuiesc.
ㅤȘi asta mă aduce cred că la una dintre cele mai mari frici ale mele: să nu ajungă relația mea ca a lor. Pentru că și ei s-au iubit cândva, de demult, înainte să se piardă pe drum. Poate că încă aveau un strop de iubire ascuns unul pentru celălalt, atât de mic că nu avea puterea să repare ce se stricase. Nu-mi doresc să experimentez același lucru, căci eu, spre deosebire de mama, nu mă pot dezice de ce simte inima mea.
ㅤNu-mi pot imagina cum aș putea să nu-mi pese de Abel, să nu mai simt nimic pentru el, să devină acest străin după ce inima lui a fost la mine. Poate de asta mă îngrozesc oamenii... Dacă pot preschimba iubirea în indiferență, atunci înseamnă că nimic nu e cu adevărat real, iar dacă nimic nu e real, ce rost au toate astea?
