„ - Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 4 Nu face nimic
ㅤN-am îndrăznit să-mi mut privirea de pe aleea de lângă noi, ce separa clubul și restaurantul. Nu voiam să risc un alt episod asemenea celui de dinainte, deja era prea mult pentru mine. Era prea mult pentru că simțeam pericolul ce-l înconjoară și-mi promisesem atât mie, cât și celor apropiați, că voi sta departe de necazuri.
ㅤNicidecum cu ele la masă.
ㅤFrământările proaspete care luau locul celor vechi nu-l opreau pe el să mă privească chiar mai insistent decât o făcusem eu. O parte din mine voia să se întoarcă și să se ia de el, dar cealaltă mă ținea pentru că știa că n-aș ști să reacționez.
ㅤMi-am schimbat poziția în scaun, dar nu-mi mai găseam locul. Era destul de clar că până nu se oprea, eu nu voi putea sta liniștită. Uram să mă simt examinată, iar Abel tocmai era aproape să-mi facă o autopsie aici, în mijlocul tuturor. Și tot nu ar fi găsit ce căuta. Nici nu mai eram sigură ce caută.
ㅤNu eram deloc atât de interesantă pe cât păream în ochii lui și îmi doream să-și dea seama de asta înainte să provoc o scenă în prima mea zi de lucru.
ㅤ— Ești genul care bea încet, am constatat în pragul enervării, aruncând o privire la paharul pe jumătate gol.
ㅤEra primul bărbat pe care-l văzusem să bea limonadă.
ㅤNu că aș fi văzut prea mulți, ce-i drept.
ㅤMi-a zâmbit fugitiv și ochii mei s-au pironit direct în ai săi, de parcă eram doi magneți.
ㅤ— Vrei să plecăm? m-a întrebat senin și m-am dat în spate pe scaun, privind fiecare obiect de pe masă.
ㅤVoiam să plec și acum că mă uitam mai bine la paharul lui cu limonadă, voiam și eu. Dar îmi doream mai tare să scap de studiul ochilor săi, așa că dă-o naibii de limonadă!
ㅤ— Da, am spus robotic și el a încuviințat, amuzat de Dumnezeu știe ce, și a chemat chelnerul.
ㅤChelnerul era la fel de fericit ca mine că ne ridicăm de la masă. A luat tot ce aveam pe ea în timp record și eram convinsă că o să vină să ia și fața de masă de pe ea doar ca să fie sigur că nu ne răzgândim. Abia mă abțineam să nu râd, iar Abel părea derutat de reacțiile mele.
ㅤMi-am pus coatele pe masă și m-am aplecat spre el, făcându-i semn să se apropie de mine. Cât timp a ezitat, m-am asigurat că chelnerul era prea departe să ne audă. Eram pregătită să fac gluma când mi-am întors capul spre el, dar n-am luat în calcul distanța precisă care va fi între noi, iar în secunda asta nu prea era.
ㅤNu știu de ce mi se întâmplă asta mereu, dar stomacul mi s-a strâns ghem și mi-am simțit buzele cusute. Dar măcar acum am putut observa cum se armonizează perfect nuanțele de albastru din ochii lui. Toate vibrante, toate fascinante. Cunoșteam destule persoane cu ochi albaștri. Tatăl meu îi avea, Edmond îi avea, la fel și Raven, dar nu întâlnisem niciodată ochi mai profunzi ca ai lui. Simțeam că se ascunde o cu totul altă lume în spatele lor și poate că asta mă obseda sau speria.
