„- Strigă-mi numele, Abel! Să-mi strigi numele când vei înțelege că eu am fost singura care te-a iubit cu adevărat!
Strigătele mele s-au pierdut în liniștea și frigul nopții, la fel cum pașii lui se pierdeau în asfalt și-l îndepărtau tot mai mult de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
ㅤCasa se simțea mai goală decât niciodată în lipsa Sylviei și a mamei. Orele pe care trebuia să le petrec alături de Elijah până se întorcea mama de la muncă erau doar o tortură în plus.
ㅤNu mai puteam vorbi cu el, nu mai puteam împărți încăperea. Nici măcar nu-l mai puteam privi în ochi fără să revăd acel dispreț, fără să-i resimt mâna încleștată în jurul brațului meu cu toată puterea, fără să-i aud respirația grea și insultătoare.
ㅤNu puteam uita, ba chiar avusesem coșmaruri nopți la rând care se sfârșeau mereu la fel: eu speriată, iar tatăl meu urându-mă până în punctul în care ar vrea să se descotorosească de mine.
ㅤVânătaia se vindecase aproape complet, trecuseră mai bine de cinci zile de la cearta cu tatăl meu și doar trei de la noaptea în care am fost la un pas să-l sărut pe Abel.
ㅤNoapte pe care n-am mai adus-o în discuție niciodată, la fel cum făcusem și cu incidentul cu tatăl meu. Pentru că asta fac eu de fiecare dată când mă copleșește ceva, îngrop și încerc să-mi iau gândul, mergând înainte.
ㅤNu-mi ieșea aproape niciodată, singurele momente în care puteam să uit de haosul din viața mea fiind când eram împreună cu Abel și asta doar pentru că sentimentele enervante care mă încercau în privința lui ieșeau la iveală să mă dezarmeze. Pe ele nu le puteam îngropa, oricât de tare mă forțam și încercasem. Chiar încercasem.
ㅤPetrecusem mai mult timp cu Melody, implicându-mă în poveștile ei ca să-mi iau gândul de la modul cum bătea inima mea știindu-l acolo, privindu-mă dintr-un colț întunecat al clubului cum încerc să-l evit.
ㅤDar nu puteam rezista prea mult timp, renunțam și mă trezeam din nou pe acoperiș, râzând alături de Abel.
ㅤMăcar fusese destul de drăguț să nu învie subiectul ăsta, continuând cunoașterea noastră fără să menționeze momentele ciudate dintre noi, dar ele au rămas acolo și deși nu recunoaștem, își lăsaseră amprenta pe relație.
ㅤPentru că zidul se spulberase din ambele părți.
ㅤDacă până acum ne temeam să ne atingem accidental, să facem o glumă nepotrivită sau să vorbim prostii, acum nu ne mai feream în niciun mod. Scoteam toate gândurile pe gură, fără să fie nevoie să ne gândim de două ori; vorbeam despre orice și mă îmbrățișa de fiecare dată când trebuia să plec acasă.
ㅤDa, nu mă lăsa să mă duc acasă, invocând tot felul de motive ca să mă țină pe loc până plecau toți colegii noștri, ca să mă îmbrățișeze. Râdeam de fiecare dată de el pentru asta. Eram ca doi copii care se feresc de mama lor după ce făcuseră o prostie.
ㅤDiferența e că noi nu făcusem niciuna, indiferent cât de aproape am fost de una. Eu mă abțineam foarte mult și reprimam tot ce simțeam ca să nu stric prietenia dintre noi. Nu voiam să-l pun în postura să-mi explice că noi, în afară de prieteni, nu vom exista pentru că deja o știam. Și da, mă îmbrățișa, glumea cu mine și se juca de parcă ne întorseserăm la vârsta de cinci ani, dar nu încercase nimic nepotrivit. Nu pusese mâna pe mine într-un fel deplasat niciodată, nici glumele nu le întindea atât de rău ca să ajungă în acea categorie și nu făcea nimic care mă putea deranja sau speria. Știa întotdeauna când să se oprească și de multe ori... nu voiam să se oprească.
